Poeme

   de Ionuţ Ţene

 

 

Clipele, iarna!

ce frig şi ce seară se face

se aude depărtarea cum crapă fereastra ochiului

în cristale mici şi fragile ce aleargă nebune paşii tăi

 

o iarnă dezbrăcată de căldura firavă a zăpezii

 

ce frig se aude dinspre stepa amintirii

ce picioare goale are uitarea fulgului de nea

unde topesc săruturi pieptul feciorelnic

unde clipe învaţă paşii dragostei

unde copacul sufocă deşertul memoriei cu propriile crengi

 

ce frig şi ce noapte se lasă peste dorinţa pleoapei adormite

 

 

Priceasnă

Tu ai frânt cuvintele ca pâinea

şi ai pus rana pe degetele de pe masă

iar paharul a băut cu sete cel mai albastru sânge

iar picioarele Lui scăldau marea

 

Timpul s-a ridicat de la masa tăcerii

şi a plecat la casa din cel mai aspru cer

unde structura era din cea mai tare esenţă de stejar

 

De departe se auzea cum bate toaca o priceasnă

De departe se auzea cum plouă cu lacrimi şi spini

 

Dimineaţa s-a dezbrăcat de cămaşa de noapte

şi a rămas Lumina blândă şi senină

 

 

Poveste cubistă

Răsar degetele din glia de la marginea plecării

Ghioceii şi-au deschis ochii mari de dantelă

primăvară tu fumezi marijuana

iar vorbele sunt frunze îngălbenite

iar buzele sunt o formulă algebrică

imposibil de rezolvat

 

Şi timpul nu a cunoscut culoarea lunii

în serile ce întorc singure parcurile memoriei

Florile iubitei sunt dalbe

şi caii negri aleargă stepa îndulcită a mirării

 

Răsar solar fluturi pe dealuri

şi ziua a părăsit noaptea ca un râu malurile

şi stelele se preling pe fruntea ta

– necunoscute figuri geometrice

 

a rămas doar amintirea părăsită de banca

unor adolescenţi maturi

şi doar două degete nedespărţite în pământul dur

 

 

Aleea

tu erai o fată din Mănăştur

eu băiatul din sud cu accent gramatical timid

în acelaşi loc de joacă la marginea copilăriei

– un maidan crăpat de spini şi buruieni

 

eram printre nori pentru că nu ştiam gustul timpului

iar îngheţata avea vârsta vaniliei şi culoarea cartierului

 

liliacul înflorea întotdeauna la început de mai

atunci nopţile sclipeau ochii negri, iar ziua albastru

 

pe aleea aceea amintirile se plimbă de mână

şoaptele copilăriei nu s-au întâlnit

si memoria s-a dezbrăcat de cuvinte

cum pomul de frunze

cum bătrânul burg de clipe

 

din vechime vine primăvara

cerul zâmbeşte înserarea fetei

despre băiatul aşezat la casa lui

dincolo de pădurea ce cuprinde cimitirul oraşului

 

 

Din cuvinte fluturi…

Într-o zi vei refuza realitatea

cum inima şoaptele furtunii

cum noaptea luceafărul

 

Şi undeva rămâne steaua rătăcită în universul cunoaşterii

Se va învârti stingheră în palma nerecunoştinţei

până la lacrimă

Din cel mai curat rubin

 

Şi nimeni va plânge şi nu va purta inelul

Rămâne doar singurătatea frământată de icoane statice

 

Liniştea taie din cuvinte fluturi

 

Şi tăcerea surprinde dragostea nepregătită

Pe drumul cu dale din clipe care nu duc nicăieri

 

Suferinţa pietrelor doare

cum vorbele nerostite ale toamnei

Da. Până la urmă timpul cicatrizează rănile
                deschise de mirare

Şi ziua şi noaptea vor rămâne oceanul uitării

unde aerul e pătrat

unde aleargă corăbierii marea şansei

 

 

Aer

Aer albastru

Aer pătrat

Aer ca forma unui copac

Aer cât poiana din codru

 

Aer din cuvinte grele

Aer elastic ca trupul femeii îndrăgostite

 

respiraţie dintr-o inimă fragilă

 

Aer moleşit de trecerea timpului

Aer cu miros de fabrică

Aer sub chip de zbor

 

Aer fierbinte de stepă ce aleargă caii

undeva depărtarea şopteşte furtuni de nisip


 

Ionuţ Ţene

Clipele, iarna!; Priceasnă; Poveste cubistă; Aleea; Din cuvinte fluturi...; Aer

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)