Colegului meu Radu Constantinescu

 

Dragă prietene,

 

Am ocazia să-ţi pot trimite câteva gânduri pe care intuitiv le-am urmărit şi care ne-au ajutat să nu ne rătăcim. Liceul urmat de amândoi în Bucureşti nu fusese separat ca real şi uman, puteam alege la absolvire calea ştiinţifică – pe care au urmat-o mulţi dintre colegii noştri – sau cea umanistă. Tu ai ales literatura, eu arta, în fond o lume a revelaţiei, a imaginilor, ce ne facilita drumul spre lumea ideilor într-o atmosferă nu prea relaxantă.

Urma să ne găsim drumul, să găsim echivalentul între senzaţiile trăirilor noastre şi cel al ideilor. Opera ce urma să ne definească trebuia să poarte în ea viziunea asupra lumii, mărturia, ca pe un organism ce poate trăi independent, dar care se dezvoltă după propriile reguli şi să poarte perfecţiunea estetică.

Urma să ne îmbogăţim mijloacele tehnice şi procedeele, să găsim aparenţa firească a limbajului în scopul comunicării, ele nu erau un scop în sine căci meseria se poate învăţa; mult mai depărtată era posibilitatea de a ne găsi personalitatea, viziunea prin care puteam gândi independent.

Indiferent de dialogul pe care puteam să-l avem cu publicul (este greu să găseşti nivele asemănătoare de înţelegere), imaginea artistică, opera trebuie să fie dezinteresate, numai aşa putem fi capabili de creaţie. Scopul oricărei arte este de a-şi explica sieşi şi celor din jur sensul existenţei, ea nu este gândită sau făcută pentru a fi o marfă, numai aşa descoperirea artistică apare de fiecare dată printr-o nouă imagine unică a lumii şi se arată ca revelaţie.

Arta se adresează tuturor în speranţa că va fi receptată, că va da un şoc emoţional prin magiile sensibilităţilor şi ale sufletului. Artistul slujeşte ideile generale, oferă concreteţe absolutului ce poate fi atins numai pe calea credinţei sau pe calea creaţiei.

Cât despre sculptura mea, ea face parte din construcţia fiinţei mele. Am optat încă din liceu să studiez desenul, să fac grafică şi gravură, aşa cum m-am afirmat, la început intuitiv. Acum, cu mândrie văd că un filosof, pe care-l admir, Roland Barthes, afirmă că există o artă specială, cea a gravurii căci „dă de lucru mâinii şi de gândit ochiului“. Cercetarea liniară mi-a educat ochiul, prin cuprinderea a cât mai mult din spatele nevăzut al lucrurilor. Apoi, bidimensionalul nu mă mai satisfăcea, dorind să cuprind cât mai mult formele. Sculptura în lemn mi-a devenit apropiată după ce realizasem multe gravuri în lemn (xilogravuri). Încă din 1973, la prima expoziţie personală de la Simeza, sculptura mea a fost acceptată de colegii mei, de profesori ca Eugen Schileru. Atunci, Ion Frunzetti a remarcat sunetul nou pe care îl aduceam în sculptură (trebuie să spun că, din păcate, elogiile lui scrise în ziarele timpului le-am citit mult mai târziu, în 1982, în casa lui Nichita Stănescu). De atunci, nu am mai dorit să expun şi abia după 35 de ani au urmat expoziţii personale ample în care sculptura se constituia, alături de grafică, într-o construcţie vizuală amplă: în Bucureşti, la Sala Constantin Brâncuşi, Palatul Parlamentului (2008); Miercurea Ciuc, Noua Galerie Kriterion,– desen, gravură, sculptură, carte bibliofilă (2011); Ploieşti, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu Quintus”, – grafică, sculptură (2012); Sala Dalles (2013); Ateneul Român – gravură, sculptură (2013); Artoteca Bibliotecii Metropolitane – gravură, sculptură (2013); Sala Theodor Pallady, Biblioteca Academiei Române (2016), Galeria Galateca – Black Cube, sculptură (2016); Palatul Culturii Iaşi – desen, gravură, sculptură (2016); şi în străinătate: Budapesta, Barabás Villa (în 2008 – prin icr); Tuusula, Gustavelund, Finlanda (2010), icr Beijing, Soho Galaxy, China (2015). Iar acum – Bienala Internaţională de Sculptură din Changwon, Coreea de Sud.

Cum de au aflat cei din Coreea de Sud de sculpturile mele – nu ştiu, dar pot bănui –, oricum m-am bucurat căci, să fii invitat special la o asemenea bienală internaţională şi să ţi se cumpere lucrarea – tocmai mie, care nu fac decât să le dăruiesc – nu ştiu... dacă din orgoliu, dar ştiu că este greu să transformi iubirea în bani: când dăruieşti, te simţi ca un rege!

Acum, Muzeul Naţional al Literaturii Române îmi găzduieşte multe dintre lucrări în sălile sale ce cuprind sculpturi în lemn, iar în exterior apare grupul statuar în bronz al lui Eliade, Cioran, Ionescu, lucrare ce aminteşte de celebra fotografie a celor trei, la Paris, realizată de Louis Monier în 1986.

În încheiere, doresc să-ţi mulţumesc că împreună cu Dna Marta Petreu v-aţi gândit la mine, să faceţi cunoscute în Ardeal câteva dintre sculpturile mele – ale valahului Mircia.

 Mircia Dumitrescu

 Bucureşti, 1 iunie 2018

Mircia Dumitrescu

Colegului meu Radu Constantinescu

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)