Poemul îmblânzitor de treceri

 

Irina Petraş

 

O spun din nou, acum când pregăteşte o nouă antologie de autor: Marcel Mureşeanu este unul dintre cei mai expresivi poeţi ai drumului fiinţei spre moarte. Hărţuit de texte şi de întuneric, dar ştiind să le schimbe, ca un neguţător de soi ce se află, pe monede şi monade, se află în bune, prelung degustate relaţii cu amurgul şi cu trecerea. Deşi ocupă mai rar prima pagină a vieţii literare, Marcel Mureşeanu poate fi citit ca un poet al singularităţii asumate, varianta de catifea („Atât ne mai trebuie: / ca întunericul / să afle despre sine / că este veşnic!“). „Locuit de moarte“, încă de la primele volume, gestionează turbionul spaimei de finitudine într-o suspendare originală a enunţurilor poematice traduse prin expresiva „hărţuire textuală“. De la descoperirea că moartea îl vizează anume („pe mine mă caută“), taciturnul în slujbă metaforală avansează gureş, volum după volum, crochiuri ale morţii, adâncindu-i până la angoasă intravitalitatea, dar şi zădărnicindu-i, în tot aceeaşi clipă, spaimele. Atrasă în luminişul vorbelor tacticos ticluite, cu o familiaritate stranie şi dezarmantă, moartea îşi pierde acutele, se umanizează o dată în plus, deprinzând arta amânării. Adusă aproape cu gesturile mici ale cotidianităţii, ea se înscrie vecinătăţii blânde, îşi pierde dimensiunile spectrale, se „îmblânzeşte“, însă nu prin ceremonialuri ale ascunderii, ci prin repetate dezvăluiri ale esenţei sale ultime: omenescul. Teroarea e senină şi caldă. Omul şi moartea sa sunt din aceeaşi familie. Trecerea însăşi nu mai este resimţită ca cenzură impusă, ci ca alegere deliberată, ca auto-poiesis. Poemul thanatic e relansator al vieţii. Murirea în alb e sinonimă cu viaţa însăşi, singura mântuire la îndemână fiind creaţia ca traducere expresivă a existenţei. Vânarea de sine cristalizează într-un prezent salvat. Un umor vătuit şi ingenios (câteodată până la calambur) îşi extrage forţa din esenţe improprii la prima vedere, secondând strâns cutremurarea şi armonizându-i stridenţele. Poetul e cel care ştie. Poartă în sine „engrama unei căderi imense“, bachelardian, şi contemplă, eminescian, calm şi înfiorat, o „lume ce pe nesimţite cade“. Poemul – „înstelat etimologic“, cum ar spune Stanislas Breton, căci jocul de cuvinte şi stârnirea rădăcinilor aţipite ale vorbelor sunt instrumente predilecte – mai este încă revelatorul ideal al adevăratelor dimensiuni omeneşti.

Înnoirea instrumentarului nu intră anume în calculul acestei voci poetice egale cu sine. Încă de la debutul din 1969, M.M îşi construieşte neabătut proiectul liric de o originalitate avar-generoasă – sfidează aproape orice sugestie din afara partiturii sale, însă, oarecum paradoxal, nu rupe nicio punte cu generaţia sa modernistă şi lasă deschisă fereastra înspre generaţiile tinere. Tranzitivitatea poeziei sale e mereu înşelătoare, căci, deşi obiectul e ameţitor de direct şi priza la real multiplă, efectul e ambiguu, directeţea îşi pierde şirul, acceptă afluenţi imprevizibili, versùra se întoarce asupra sieşi, satisfăcută de roadele existenţei sale pure şi autosuficiente. Textul mundan îşi alătură textul poetic, răsfrângerile unuia în celălalt agravând până la angoasă calitatea de martor a poetului, fără ca mucalita râdere de sine/de lume să aibă de suferit.

Indiferent câte alte subteme ar fi convocate – şi sunt –, ele rămân chenare, fundaluri, rame care să decupeze şi mai limpede miezul obsesiv: „nici nu ştiu când a crescut / muşchiul pe mine! / se plânge obsesia mea. / Cine eşti tu? o întreb. / Toamna-i cât colea“ (Fluide ciudate). Insinuant, cu o parşivenie învăluitoare şi chiar cu o umbră diavolescă („miniaturist diabolic“ îl numeşte Mircea A. Diaconu), complementară versului molcom-senin, poemul râde galben înregistrând neobosit semne ale trecerii. Poemele împrumută uneori o pojghiţă de poveste slavă sfidând, dar şi presupunând, cu recuzita străină, nesfârşirea stepei, stranie metaforă a finitudinii. Cu o aplecare veche spre diminutivul salvat derizoriului, M.M transcrie cântecele, muntişori şi stâlpişori (excelent acest alintat diminutiv care îndulceşte neputinţa), dar şi zilnicării şi goluri de populat nimicul.

Poet singuratic şi asiduu cultivator de prieteni, discret şi ubicuu într-o manieră inducătoare de nelinişti – dacă nu chiar Neliniştea îi dictează înaintarea pe muchie de cuţit ce pare să-i fie structurală; bun ascultător, dar cu o ureche alipită de cine ştie ce zid abisal, când Celălalt vorbeşte numai vorbe; reticent, dar vorbăreţ, aproape exuberant, subminat, însă, de tăcerea lărmuitoare dinlăuntru; îngăduitor, dar nereprimându-şi mârâitul dezaprobator; ironic (şi autoironic!), muşcătura sa semănând izbitor cu mângâierea, Marcel Mureşeanu se află în toate aceste chipuri şi în multe altele ce pot fi uşor desluşite în versurile sale, dar îndată rătăcite în hăţişul interpretării hărţuite de oximoroane. Turnura epigramatică a versurilor, în care finalul surpriză ghilotinează imaginea abia construită cu o încântare de sine molipsitoare, aminteşte de un Jacques Prévert ori de Marin Sorescu. Hăul pe care-l deschide brusc ultimul vers la picioarele cititorului este urmarea unei atent conduse şi, totuşi, rebele sporiri furişe a tensiunii în „gaura neagră“ a fiinţei prin fine devieri sintactice.

„Costumier al tragicului“, autor de măşti grotesc-ironice ale insuportabilului, stihuitorul sfidează „supa primordială / căreia i-a venit vremea de fiert“: „important e că sunt aici / în încăperea curată / îmbrăcat în alb / la un pas de sfârşitul vieţii / am timp de toate acum... /... mă târăsc în cerc / scriind cu trupul meu pângărit / aceste rânduri deşarte“. Deşertăciunea expresivă se propune ca blândă şcoală a morţii, „fuga“ fiind mereu muzicală, niciodată laşă. Înfiorarea îşi atenuează răceala, rămânând ingredient goethean al fiinţei. O dată cu trecerea timpului, acolo şi dincolo se confundă. Trecutul, şi el nesigur, căci amintirea e mereu creatoare, ea ficţionând în marginea câtorva repere „reale“ („În fiecare zi arunc mrejele în laguna / memoriei / şi le scot pline. / Ceea ce văd nu pot descrie: / trecutul nu stă degeaba, el înfloreşte, / monstruoase forme se împerechează mereu“), seamănă tot mai izbitor cu viitorul, nu mai puţin creator el însuşi, în sensul incertitudinii ultime a fiinţei muritoare. Vânarea de sine cristalizează într-un prezent salvat. Prezentul trecutului, augustinian, cade în pagină. Un aproape sfârşit, acea aproape rotunjire din fiecare poem conferă cărţilor sale o sfâşiere continuă, frenetică. Amintiri independente, provocate, dar şi constructe şi autoficţiuni lirice caută anume în trecut răspunsuri pentru întrebări şi nelinişti ale prezentului. „Oboseala de timp“ aţipeşte o clipă „sub anestezia iluziei“, căci „lumină întristată e întunericul“. Atâta timp cât lucrurile mai sunt preajmă („fără de noi, lucrurile se aşezau / în formele de calcar ale zilei / şi se-nchegau acolo, / în cea dintâi cutremurătoare rezervaţie / de antimemorie“), cântecul poate continua. Mai mult, el are aripi („Dacă un obiect ce cade ar fi organic ar face aripi“ nota, halucinant, în Caiete Eminescu).

Greu de prins într-o formulă, poezia lui M.M. e, aş zice, pe cât de inconfundabilă, pe atât de „alunecoasă.“ Deloc incomodată de experimentele de ultimă oră, poezia lui M.M are valenţe deschise înspre mai multe feluri de lectură, iar registrele sale ritmice sunt adaptabile şi generoase, gata să satisfacă gusturi şi aşteptări diverse. Incurile ludice nu pun în umbră sugestiile metafizice, simplitatea enunţului înseamnă şi rostire elaborată, respiraţia scurtă poate avea şi chiar are bătaie lungă. Freamătul verbal e „cutremur al nervilor“ şi promisiune de răspuns. Ne-starea şi ne-astâmpărul definesc starea acestui faţă-în-faţă-cu-moartea. Poemele închipuie un lanţ de mângâieri ale lucrurilor, încercare repetată de a le îmblânzi prin atingeri delicate ale miezului lor indicibil.

Imaginam altădată o schiţă de portret din ţăndări, înşirând la întâmplare cuvintele pe care le-am folosit de-a lungul anilor scriind despre poet şi poemele sale. Iată câteva: singuratic, discret, abisal, reticent, (aproape) exuberant, ironic (şi autoironic!), elaborat, jucăuş, limbut, taciturn, surprinzător, rebel, furiş, hărţuitor, luminiscent, armonic, crizic, senin, terorizat, ambiguu, ispititor, tonic, sfidător, înfiorat, ingenios, sprinţar, generos, plurivalent, oximoronic.

Irina Petraş

Poemul îmblânzitor de treceri

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)