Lucian Bădescu

O figură uitată a exilului românesc

 

Alexandru Seres

 

Lucian Bădescu a fost una dintre personalităţile marcante ale exilului literar din Franţa secolului trecut. S-a remarcat în calitate de istoric literar, fiind apreciat în mediile universitare pentru cercetările sale şi a devenit primul român profesor de literatură franceză la Sorbona. Cu toate acestea, activitatea sa este puţin cunoscută. Mărturiile sunt destul de rare, principalul merit în păstrarea memoriei sale revenindu-i lui Virgil Ierunca, căruia îi datorăm faptul că putem reconstitui o parte a activităţii – şi, în special, a personalităţii sale.

Insuficient cercetată, biografia sa prezintă încă destule lacune. Chiar şi atât de bine documentata Enciclopedie a exilului literar românesc a lui Florin Manolescu îi consacră doar câteva rânduri, mulţumindu-se să puncteze principalele aspecte ale parcursului său biografic.1 La o verificare atentă, apar însă probleme atât în privinţa anului naşterii, acreditat ca fiind 1914, cât şi a locului – acesta din urmă nefiind menţionat nicăieri. În urma unor cercetări amănunţite, am găsit o singură sursă demnă de luat în seamă în această privinţă – şi anume, registrul cursanţilor de la École Pratique des Hautes Études din Paris, unde Bădescu a fost înscris între anii 1938-1942.  Parcurgând listele din anii respectivi, am găsit în dreptul numelui său că s-a născut la Crevedia – Bucureşti2. În acelaşi document e menţionat şi anul naşterii, acesta nefiind 1914, cum figurează în celelalte surse, ci 1910. Cum nu există dovezi certe pentru anul 1914 ca fiind cel al naşterii sale, presupun că acesta a fost obţinut prin deducţie, din mărturia Monicăi Lovinescu, care susţinea că Lucian Bădescu ar fi avut 65 de ani la momentul morţii sale, în 19793. Trebuie să ţinem însă cont de faptul că, dacă s-ar fi născut în 1914, ar fi însemnat că devenise profesor la 20 de ani, căci în 1934 îşi încheiase deja studiile la Facultatea de Litere din Bucureşti, fiind numit profesor la Liceul „Alexandru Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea. Iar dacă  luăm în considerare şi faptul că a fost coleg la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti cu Eugen Ionescu, născut în 1909, anul 1910 se impune drept cel al naşterii lui Bădescu, aşa cum figurează în scriptele de la École Pratique des Hautes Études.

În perioada cât a fost profesor la Râmnicu Vâlcea, l-a avut drept elev pe Virgil Ierunca. Pentru acesta, ca şi pentru câţiva dintre colegii săi de liceu, Lucian Bădescu a fost „un adevărat zeu“4, trezindu-i apetitul pentru literatura universală, în special cea franceză. Admiraţia pentru profesorul său a fost atât de mare încât, ajuns la Paris, va fi prima persoană pe care o va contacta, legând treptat cu Lucian Bădescu o strânsă prietenie.

Unele surse indică drept an al plecării sale în Franţa 1937, altele 1939. Cu certitudine însă se afla la Paris în 1938, fiind înscris la École Pratique des Hautes Études în anul şcolar 1938-1939, după cum rezultă din registre5. Beneficiază în aceşti ani de o bursă acordată de Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, aflată în apropierea Parisului. Această instituţie a fost înfiinţată în 1922, prin decret regal, simultan cu Academia Română din Roma, continuând să funcţioneze până în 1947, când a fost desfiinţată de autorităţile comuniste. Graţie bunelor relaţii cu Constantin Marinescu, care fusese numit director în 1941, Bădescu obţine calitatea de „ospitant“ şi administrator temporar al şcolii, funcţia aceasta devenind cu atât mai importantă cu cât directorul Marinescu profesa în acest timp la universitatea clujeană.

În acest context, e foarte plauzibil să presupunem că Bădescu a jucat un rol în obţinerea de către Emil Cioran a unei noi burse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. E necesar să amintim aici faptul că, contrar informaţiilor general acceptate de către majoritatea specialiştilor, bursa primită de Cioran în 1937 de la directorul Institutului Francez din Bucureşti, Alphonse Dupront, graţie căreia a ajuns în Franţa, nu a mai fost prelungită după 1940. După ce obţinuse, în 1941, numirea sa în calitate de consilier cultural la Ambasada Română de la Vichy, Cioran a reuşit performanţa ca după doar trei luni să fie demis, astfel că, fără venituri de niciun fel, soarta sa la Paris devenise incertă. L-a salvat tocmai această nouă bursă a Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, pe care a primit-o începând cu toamna anului 1942 şi până în 19446. Nu a fost însă singura dată când Bădescu i-a fost de folos lui Emil Cioran, cu care, de-altfel, a păstrat relaţii destul de apropiate până la sfârşitul vieţii sale.

În perioada războiului, Lucian Bădescu a fost corespondent al revistei Timpul, fapt despre care depune mărturie şi Virgil Ierunca, care în acea vreme era gazetar la Bucureşti. Conform acestuia, articolele trimise de Bădescu de la Paris erau scrise într-o franceză desăvârşită, cel care şi-a asumat sarcina traducerii lor fiind tocmai Ierunca7. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că Luc Bădescu, cum îi spuneau confraţii din exil, se află printre puţinii români care au publicat în presa franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Luca Piţu a fost primul care a semnalat faptul că, în 1942, Bădescu a publicat un articol despre Constantin Brâncuşi în revista Comoedia, fără să reuşească însă să dea de urma lui8. Mergând pe urmele afirmaţiilor lui Luca Piţu, am găsit într-adevăr în colecţia revistei Comoedia pe anul 1942 textul despre Brâncuşi, publicat în data de 7 martie, articolul fiind semnat Lucien Badesco9 (ulterior, va folosi numele de Luc Badesco pentru scrierile sale în franceză). Nu este însă singura sa colaborare, el mai publicând o serie întreagă de articole despre cultura şi spiritualitatea românească în pagina „Connaître l’Europe“, pe care săptămânalul Comoedia o dedica culturii europene. Subiectele abordate sunt dintre cele mai diverse: „La satire sociale dans la comédie roumaine“ (în 6 şi 13 iunie), „Michel Sadovéano“ (29 august), „L’Architecture religieuse en Roumanie“ (17 octombrie), „Églises de Roumanie“ (24 octombrie) – toate în 1942, în anul următor apărând încă un articol, intitulat „Un grand écrivain roumain – Bogdan-Pétriceico Hasdeu“ (20 februarie). Revista Comoedia plătea bine aceste colaborări, tirajul ei ajungând până la 45.000 de exemplare.

Se cuvine menţionat şi faptul că, alături de Luc Bădescu, aici a publicat primele sale texte în limba franceză şi Emil Cioran. Articolul său despre Mihai Eminescu a apărut în 16 ianuarie 1943, iar cel intitulat „Les secrets de l’âme roumaine, le «DOR» ou la nostalgie“, ceva mai târziu, pe 4 septembrie. Seria destul de lungă de articole pe care Luc Bădescu le-a publicat în Comoedia arată că acesta avea o relaţie bună de colaborare cu revista. Astfel că putem subscrie, fără teama de a greşi, la supoziţia avansată de Luca Piţu cum că tocmai Bădescu a fost cel care i-a facilitat lui Cioran publicarea celor două articole în 1943.

În notele de jurnal ale lui Ierunca, precum şi în articolele pe care le-a publicat despre bunul său prieten, se găsesc multe informaţii şi amănunte care circumscriu personalitatea lui Luc Bădescu. Se pare însă că nici măcar Ierunca nu avea cunoştinţă de articolele acestuia din revista Comoedia, afirmând că Luc Bădescu ar fi scris primul său articol în franceză în 1958, la solicitarea lui Jean-Louis Barrault, când acesta a montat La Vie Parisienne, după Offenbach10. El remarcă, în schimb, faptul că, deşi Luc Bădescu nu suporta să asculte acest gen de muzică, a realizat totuşi un studiu extrem de bine documentat despre opera lui Offenbach. Ca fapt divers, acest studiu, purtând titlul „Une épopée tournant à la mascarade“, nu a apărut într-o publicaţie academică, ci în numărul 24 al caietelor-program editate de celebrul actor şi director de teatru împreună cu soţia sa, sub denumirea Cahiers Renaud – Barrault.

Erudiţia era, de-altfel, o trăsătură definitorie a lui Bădescu. Unul dintre rezultatele nenumăratelor ore petrecute în biblioteci, consultând publicaţii dintre cele mai obscure, este descoperirea unei variante necunoscute a poemului lui Baudelaire, Le Vin des chiffonniers, practic prima versiune a poemului din Florile răului, pe care o găsise într-un număr din 1854 al unui almanah dedicat viniculturii, Jean Raisin. Articolul pe care l-a scris despre această descoperire a sa este „Baudelaire et la revue Jean Raisin: la première publication du Vin des chiffonniers“. A fost publicat în anul 1957, în numărul pe lunile ianuarie-martie al Revue des sciences humaines, cu ocazia centenarului Florilor răului. Descoperirea sa a făcut vâlvă în rândul specialiştilor, fiind remarcată în mai multe articole apărute cu acest prilej şi este citată adesea în cărţi şi teze de doctorat despre Baudelaire.

Datorită acestui articol, Luc Bădescu a devenit cunoscut în mediile universitare pariziene, urmarea fiind că i s-a oferit un post de cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Va avea, în acest fel, posibilitatea de a-şi începe lucrul la o teză de doctorat şi apoi să devină profesor de literatură franceză la Sorbona. Caracterul său nestăpânit, cu ieşiri temperamentale ori de câte ori se afla în joc cauza adevărului, e subliniat de Monica Lovinescu în memoriile sale, unde ni se relatează şi o scenă intrată aproape în legendă, cea a susţinerii de către Luc Bădescu a tezei sale: „Când şi-a susţinut teza de doctorat la Sorbona, La Génération poétique de 1860, contrazicând tezele general admise, îşi admonesta profesorii din juriu – atitudine fără precedent într-o astfel de ceremonie, când trebuie să asculţi resemnat, şi dacă se poate, cu surâsul respectuos pe buze, criticile ce fac parte şi ele din ritual, să răspunzi politicos, fără a-ţi susţine cu încăpăţânare punctul de vedere. Luc avea prieteni în juriu şi îi tutuia ca la cafenea, replicând cu violenţă la orice observaţie. În pauză, a trebuit să-i atragem insistent atenţia: nu-mi amintesc să se fi cuminţit nici în partea a doua. A fost o susţinere memorabilă prin atitudinea scandaloasă a doctorandului. Dar şi prin originalitatea ideilor sale ce sfârşeau prin a se impune.“11   

Cu privire la teza sa, care a fost publicată de-abia în 197112, se poate spune că este o lucrare de referinţă, citată adesea de către cercetătorii poeziei franceze din secolul al xix-lea. Ea se ocupă de autori aparţinând curentului parnasian, ca Villiers de l’Isle-Adam, Catulle Mendès sau Leconte de Lisle, insistând asupra background-ului social, cultural şi politic care a făcut posibilă apariţia unor poeţi de prim rang ca Baudelaire, Rimbaud sau Mallarmé. Este o lucrare extrem de consistentă, în două volume, totalizând peste 1.400 de pagini, despre care Virgil Ierunca spune că este „romanul unei generaţii asigurând trecerea dintre un moment fast al trecutului şi un moment şi mai fast al viitorului, deoarece în spatele lui Mendès întrezărim pe Villiers, în spatele lui Ricard pe Verlaine, iar în al lui Des Essarts, pe Mallarmé.“13 Tot el subliniază, alături de „erudiţia înspăimântătoare“, rigoarea şi efortul de obiectivitate, precum şi desăvârşita onestitate intelectuală ale lui Lucian Bădescu.

Această onestitate, însoţită de respectul nestrămutat pentru adevăr, a putut fi constatată şi cu un alt prilej. Publicând în 1963 un articol despre începuturile literare ale lui Alphonse Daudet („Les Débuts parisiens d’Alphonse Daudet. Légende et vérité“), în prestigioasa Revue d’Histoire littéraire de la France, Bădescu s-a confruntat cu vehemenţa contestatară a lui Jacques-Henry Bornecque, autor al unei teze celebre despre anii de ucenicie ai lui Daudet. Acesta, în termeni extrem de drastici, îl acuza că a adus atingere memoriei lui Daudet, tratându-l fără reverenţa cuvenită. În replica sa, publicată în acelaşi număr în care apăruse articolul lui Bornecque, Bădescu nu doar că a adus argumente pertinente în susţinerea poziţiei sale, dar a subliniat şi un fapt care pentru el era o adevărată profesiune de credinţă: „istoricul literar nu trebuie să se preocupe de memoria unui scriitor, ci de adevărul istoric, chiar dacă această memorie are de suferit“.14

Alături de articolele de istorie literară publicate în revistele franceze, Lucian Bădescu a colaborat şi la revistele exilului românesc. S-a aflat în anturajul lui Mircea Eliade în perioada când acesta a editat prima revistă a exilului, Luceafărul, fiind prezent, alături de Virgil Ierunca, la unele şedinţe redacţionale. În aceeaşi perioadă, a participat şi la şedinţele cenaclului literar de la cafeneaua Corona. A publicat mai multe articole în revistele scoase mai târziu de Virgil Ierunca, scriind în special despre membrii Generaţiei ’27: Emil Cioran (în Caete de dor – nr. 12, 1959), Mircea Eliade („La Nostalgie des origines“, în Limite, nr. 8, 1971), sau Mircea Vulcănescu (în Ethos, nr. 1, 1973) . Tot lui Luc Bădescu i se datorează traducerea în franceză a primului volum din jurnalul lui Eliade, care a apărut la Gallimard în 1973, cu titlul Fragments d’un journal.

Bolnav de cancer, Lucian Bădescu a încetat din viaţă în anul 1979. Cioran îl evocă astfel într-o scrisoare către Arşavir Acterian: „Luc Badesco a dus o viaţă cum nu se poate mai liniştită. A avut o bursă importantă ce i-a permis ca vreme de cincisprezece ani (!) să studieze: aproape ca un rentier. Uneori l-am auzit plângându-se de izolarea în care trăieşte, de faptul că e complet necunoscut: i-am spus că nu-şi dă seama cât e de fericit, că e de-o mie de ori mai fericit decât Eugen, cu care a fost coleg la Liceul Sava. Cu trei zile înainte de a muri, îmi vorbea despre proiectele sale. Nu ştia că are cancer şi, ascultându-l la spital cum făcea planuri de viitor, îmi spuneam că iluzia este condiţia înnăscută a muritorului şi că, la urma urmei, nu are nici o importanţă dacă mai ai de trăit trei zile sau treizeci de ani.“15

 

Note

1 Informaţii despre Lucian Bădescu mai pot fi găsite şi în cartea lui Lucian Nastasă-Kovács, Studenţi români la École Pratique des Hautes Études (Section des Sciences Historiques et Philologiques): 1868-1948, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca – Editura Eikon, Bucureşti, 2016.

2 Liste des élèves et auditeurs réguliers pendant les années scolaires 1941-1942 et 1942-1943, document consultat pe internet, la adresa https://www.persee.fr/doc/ephe_0000-0001_1942_num_1_1_3806, în data de 21.04.2018.

3 Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 113.

4 Virgil Ierunca, Trecut-au anii..., Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 9.

5 Liste des élèves et auditeurs réguliers pendant les années scolaires 1938-1939, document consultat pe internet, la adresa https://www.persee.fr/doc/ephe_0000-0001_1939_num_1_1_3684, în data de 21.04.2018.

6 Vezi Irina Nastasă, „Emil Cioran - Precizări biografice”, în Tribuna, nr. 181/2010.

7 Virgil Ierunca, op. cit., p. 10.

8 Luca Piţu, „Istoria unei textule eminescologice”, în Bucovina literară, nr. 1-2/2015, p. 50.

9 Am publicat traducerea acestui articol în revista Familia, nr. 7-8/2015.

10 Virgil Ierunca, „Lucian Bădescu”, în Subiect şi predicat, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 48.

11 Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 113.

12 Titlul complet al tezei este: La Génération poétique de 1860. La Jeunesse des deux rives. Milieux d’avantgarde et mouvements littéraires. Les oeuvres et les hommes, I-II, Paris, A.G. Nizet, 1971.

13 Virgil Ierunca, op. cit., p. 51.

14 Jacques-Henry Bornecque, Luc Badesco, „Autour d’Alphonse Daudet. Controverse”, în Revue d’Histoire littéraire de la France, anul 64, nr. 3 (iul.-sept.), 1964, p. 478.

15 Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 232. 

Alexandru Seres

Lucian Bădescu. O figură uitată a exilului românesc

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)