Întîmplări cu Apostrof
(1)

 

Marta Petreu

 

 

Au fost destule, multe epice, multe vesele, în cei 28 de ani împliniţi de cînd fac revista – pentru că, iată, sîntem, revista şi cu mine, în anul al douăzeci şi nouălea. Şi spun: „revista şi cu mine“ nu din trufie, ci doar fiindcă din formula de început numai revista şi cu mine am rămas, echipele redacţionale au fost mereu altele, mulţi oameni din redacţie, adică administratori, corectori, redactori (de pildă Virgil Leon, Dora Pavel, Ovidiu Pecican, alţii) au plecat şi s-au întors şi iarăşi au plecat etc., etc., după cum le-a fost cheful.

Da, la Apostrof, în atîta amar de vreme au fost destule întîmplări, de tot felul, vesele să le numesc.

După ce a înfiinţat revista, în aprilie 1990, Mircea Dinescu, în marea lui candoare şi bunătate, ne-a spus s-o facem în sediul clujean al scriitorilor. La Asociaţie, aşa se numea pe atunci. Cred că ăsta a fost – pe lîngă altele, probabil multe – motivul pentru care scriitorii clujeni ne-au privit ca pe un corp străin. Ne-am instalat noi la Asociaţie, avînd în fiecare zi grijă să ne strîngem hîrţoagele şi să lăsăm ordine după noi. Spaţiu era destul, adică tot atîta ca acum, în 2018, cînd în acelaşi loc s-au făcut alegerile.

Şi de-aici, de la Asociaţia Scriitorilor, a fost revista evacuată pentru prima oară. De către scriitori, desigur.

Întîi ne-au dat afară pe termen scurt, experimental cum ar veni – pentru o zi sau două, nu-mi mai aduc bine aminte – pe motivul, fireşte întemeiat, că au o întrunire, aceea de înfiinţare a „Asociaţiei Lucian Blaga“, unde, de asemenea fireşte, oamenii din redacţia Apostrof-ului nu aveau ce căuta. Apoi au făcut treaba temeinic şi ne-au dat afară de tot şi pentru totdeauna – iar eu nădăjduiesc că, spre binele ei, revista n-o să se întoarcă acolo niciodată. Era în anul revoluţionar 1990 şi aş îndrăzni să spun că scriitorii clujeni au fost şi ei în ton cu vremea, şi-au făcut şi ei revoluţia lor intraspecifică – una contra veneticilor.

 

*

Al doilea sediu redacţional a fost pe Bulevardul Eroilor la numărul 2. În fundul curţii, pe dreapta, în două încăperi prăfuite şi coşcovite, care pe vremea răposatului regim au ţinut de UTC, dar cu bune sobe de teracotă. Sau aşa ceva. Cînd am ajuns noi acolo, camerele nu mai fuseseră folosite cine ştie de cînd, poate chiar de dinainte de revoluţie, aşa că am intrat în împărăţia păianjenilor şi-a muştelor mari, moarte, presărate ca piperul peste maldăre de hîrtii rupte şi vălătuci de murdărie străveche. L-am curăţat cu mîinile mele, geamurile erau mari, am avut ce freca. Iar cu ajutorul lui Ion Vartic, pe-atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, am reuşit să obţin chiar şi repartiţia de spaţiu pe numele revistei. Am stat în cele două încăperi vreme îndelungată, din vara lui 1990 pînă în vara lui 1993, asistînd la naşterea Caritasului la numai trei sau patru uşi de noi. Poate că ăsta a fost norocul şi salvarea revistei: într-o zi, Virgil Leon, redactor la Apostrof, a fost lovit de inspiraţie şi ne-a propus să cotizăm cu toţii de-o „depunere“. Ceea ce-am şi făcut. Iar la termen, am împărţit banii pe din două: jumătate pentru revistă, jumătate pentru redactori, în aşa fel încît fiecare să-şi recupereze împrumutul şi chiar să iasă cu o mică dobîndă… Cu banii proprii a făcut fiecare ce-a vrut. Banii revistei i-am înmulţit şi tot înmulţit la jocul piramidal al lui Stoica, iar curînd, cînd Uniunea Scriitorilor a intrat în incapacitate de plată şi ne-a lăsat nu numai fără salarii, ci şi fără bani de tipografie, revista Apostrof deţinea bani proprii de la Caritas, nu mulţi, dar destui pentru un număr sau două şi pentru vreo două salarii pentru oamenii din redacţie. În plus, începuserăm să scoatem cărţi, în ideea – sublimă, în naivitatea ei – de-a finanţa revista şi salariile din vînzarea lor…

Cam în faza asta eram cînd a venit a doua evacuare.

 

*

A doua oară ne-a evacuat Gheorghe Funar, primarul ales al Clujului. A făcut-o cu dichis, dis-de-dimineaţă, folosind poliţia şi portăreii. N-a trebuit să mişcăm un deget, portăreii au aruncat ei manuscrisele, revistele şi maşinile de scris (acestea, primite de la Uniunea Scriitorilor, din donaţiile afectuoase ale occidentalilor, care, intraţi în era computerelor, s-au scăpat de greoaiele obiecte de metal trimiţîndu-le ca ajutoare în România) într-un camion şi le-au cărat pînă pe strada Iaşilor, unde le-au azvîrlit pe trotuar, în faţa porţii numărul 14. Atunci am văzut eu manuscrisele scriitorilor români şi paginile revistei duse de vînt pe străzi şi călcate-n picioare.

Locul unde-am ajuns ar fi putut trece drept romantic dacă n-ar fi fost de fapt mizer: o curte paşnică cu mai mulţi locatari, îngrămădiţi în case joase de mahala, cu mici grădini de flori în faţă, cu găini slobode în curtea mare şi purcei grijuliu închişi într-un coteţ improvizat. Mai erau doi corcoduşi şi multe pisici. Iar în fundul acestei ogrăzi de periferie săracă, o clădire cu etaj în formă de L, unde au fost plasate, să nu mai încurce elita şi centrul: Apostrof-ul, Korunk-ul şi Helikon-ul. Indezirabilii, cum ar veni. Ni s-a alăturat după ceva vreme, spre suprema noastră nefericire, chiar vizavi de uşa noastră, o aşa-numită „Asociaţie de luptă contra corupţiei“, alcătuită din bărbaţi cu un uşor de bănuit trecut-recent de angajaţi de rang mărunt într-o unitate albastră…

Din vara anului 1993 pînă în toamna tîrzie a anului 2005, acolo, în curticica din Iaşilor 14, au fost editate Apostrof-ul şi cele mai multe dintre cărţile Editurii Biblioteca Apostrof. Am avut două încăperi la parter, tot cu sobe de teracotă. Cînd am fost debarcaţi acolo, sediul nostru n-avea cheie şi arăta nemăturat de-un deceniu. Nu mai ştiu cîte zile l-am spălat şi dezinfectat. În afară de hîrtii şi reviste, nu aveam de nici unele. Ne-au înzestrat unii-alţii cu lucruri pentru redacţie: George Vulturescu ne-a adus din Satu Mare o mochetă – pesemne se înnoia sediul Poesis-ului –, o doamnă de la Teatrul de Păpuşi ne-a dat cîteva scaune… Iar noi ne-am cumpărat birouri, etajere, scaune, e drept, cele mai ieftine, nu şi canapeluţa la care visa unul dintre redactori, totul: din ultimii bani de la Caritas. Şi cam la doi ani după asta, îmi amintesc ca ziua de azi, ne-am pomenit în redacţie cu emisarii primarului Gheorghe Funar, veniţi să caute mobila utecistă din fostul sediu, cel de pe Eroilor; au pipăit, foarte jenaţi, birourile, în căutarea unor misterioase şi de negăsit plăcuţe de înregistrare, şi au plecat la fel de jenaţi ca la sosire de strania misiune în care fuseseră trimişi.

De mesagerii primarului Gheorghe Funar, mereu alţii, am avut parte şi-n alte rînduri, o dată cu o amendă pentru marea ilegalitate de a fi pus un afiş pe uşa unei librării… Iar într-o altă ocazie au venit să ne oprească, hm, grotescul nu ne-a ocolit, o „construcţie“: exasperaţi să folosim la comun toaleta din curte – noi, cei de la Apostrof, nu aveam alta – cu vecinii noştri de la „Asociaţia de luptă contra corupţiei“, am vrut să împărţim cazemata din curte, unde se-afla closetul ăsta de ţară, cu un zid interior, să avem o toaletă numai şi numai pentru noi. Tehnic, era o nimica toată, un zid şi o nouă instalaţie sanitară, mai ales că respectiva cazemată era destul de lungă şi cu două intrări. Cineva, însă, ne-a turnat la primărie. Şi m-am pomenit cu un domn de la temuta, pentru mine, instituţie, care a inspectat locul şi fărădelegea, apoi m-a avertizat că o să-mi fie făcut dosar penal pentru construcţie ilegală, căci fără autorizaţie. N-am înţeles. Şi-atunci el a repetat, patetic, cu ochii aproape în lacrimi: Înţelegeţi, doamnă, înţelegeţi? Dosar penal! Am oprit „construcţia“, zidul ăla interior pe care aş fi ştiut să-l clădesc cu mîna mea şi pe care oricum nu l-ar fi văzut nimeni… Şi am rămas, toată redacţia Apostrof-ului, ani buni, fără toaletă. Pînă s-a schimbat primarul, cred, cînd ce-am început am putut duce la bun sfîrşit. Da, da, Clujul este un oraş mirific, mi-a făcut daruri multe şi fără egal, m-a onorat superlativ şi ingenios, din toate direcţiile, mulţumesc, mulţumesc. 

Şi tot acolo, în sediul de pe Iaşilor 14, pentru că eu fusesem învăţată de-acasă că instituţia contează, am înfiinţat noi, în noiembrie 1993, nu fără bizare peripeţii despre care o să scriu altcîndva, Fundaţia Culturală Apostrof. Fundaţie care a finanţat în totalitate revista în anii crizei de la Uniune, cu bani fie din străinătate – o, Norman Manea şi soluţiile lui de ajutorare! –, fie din foarte ciudatele prestări de servicii pe care le-am procurat eu de te miri unde.

Încet, încet, la sediul nostru de indezirabili şi-au făcut drum scriitorii – străinii în vizită prin Cluj, bucureştenii, apoi şi clujenii. Acolo am avut primele computere, obţinute de la Soros, pe care le-am socotit atît de preţioase şi cu totul veşnice încît de grija lor am pus gratii la geamuri. Căci locul putea fi destul de periculos, mai ales după-amiaza ori seara, cînd te puteai pomeni în redacţie cu oricine, de la vreun membru beat pulbere din Asociaţia de anticorupţie la orice bătăuş venit de pe stradă.

 

*

După mine, n-aş fi plecat de-acolo niciodată.

Dar revista a fost pentru a treia oară dată afară – de data asta, de Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului, care a obţinut proprietatea asupra întregii curţi, în urma unui proces de retrocedare cu Primăria. Aşa că am fost evacuaţi de către însuşi Bartolomeu Anania, colaborator drag al revistei. În toamna tîrzie a anului 2005.

Recunosc, nu fără admiraţie, că înaltpreasfinţia sa a folosit mijloace bizantine: întîi a mărit chiria la un nivel imposibil, apoi a adus muncitori, care au început să spargă zidurile şi să bocănească, cît timp eram noi acolo atîta erau şi meseriaşii, iar de la lucrările cele mari şi gălăgioase, din tavan a început să cearnă peste noi var şi moloz. Helikon-ul şi Korunk-ul, cu alte mijloace decît noi, au plecat primele, închiriind spaţii particulare. Noi, săraci şi sărăciţi, am cerut ajutor peste tot unde m-a dus pe mine capul, la Primărie, la Bucureşti la preşedintele Uniunii Scriitorilor şi, fireşte, la Filiala Scriitorilor din Cluj. Degeaba. Singura – adică singura – care ar fi fost de acord să ne lase o vreme într-o cameră a revistei Steaua (revista avea destule, ca dovadă că, ulterior, atunci cînd Andrei Marga a înfiinţat filiale teritoriale ale ICR-ului, o încăpere a revistei Steaua a fost transformată în sediu ICR, iar mai apoi în galerie de artă) a fost Ruxandra Cesereanu, dar la presiunea comitetului de conducere al Filialei Cluj, a trebuit să-şi retragă degrabă acordul. Atunci, în toamna tîrzie a anului 2005, cînd umblam disperaţi după un sediu, a avut ocazia preşedintele Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor să se spele pe mîini de noi declarînd că revista Apostrof este de fapt una particulară, iar nu a Uniunii Scriitorilor… Afirmaţie care, sigur, într-un fel foarte sucit era adevărată, din 1993, de cînd exista Fundaţia Culturală Apostrof, revista era ţinută pe palme şi finanţată total sau parţial, în şi de către această instituţie legală, dar particulară. Afirmaţie care, sigur, de fapt nu era adevărată, căci redactorii revistei erau din nou salariaţii Uniunii Scriitorilor, iar număr de număr pe revistă a fost tipărit numele instituţiei care a înfiinţat-o şi care a fost mereu proprietara ei de drept: Uniunea Scriitorilor din România. 

 

*

Ne-a salvat, revista şi pe mine, Andrei Marga: ne-a dat un sediu, pe I.C. Brătianu nr. 22.

Cînd am intrat prima dată înăuntru şi-am simţit mirosul de zugrăveală proaspătă şi-am văzut parchetul proaspăt raşchetat şi lăcuit şi mobilierul nou, elegant, făcut anume pe măsura sediului – „mobila“ noastră de adunătură a rămas ca lemn de foc pe Iaşilor – am izbucnit în plîns. Ce a făcut profesorul Marga atunci pentru mine a fost şi a rămas, în cei 28 de ani de cînd conduc revista, un gest singular. Exotic.

Iar Bartolomeu Anania, episcopul care a dat revista afară, o, da: m-a chemat, cam peste 4-5 luni, la el. M-am dus. Era o dimineaţă luminoasă şi geroasă de iarnă spre primăvară, Anul Domnului 2006. M-a întîmpinat secretarul său personal, preotul Bogdan Ivanov, care m-a condus într-unul din frumoasele saloane cu vedere spre catedrală. Albă şi frumoasă ca o porumbiţă…, am recitat eu versetul care-mi venea automat pe limbă ori de cîte ori mă uitam la zvelta clădire, de curînd restaurată cu dichis, iar tînărul preot a şoptit sursa: Cîntarea Cîntărilor. Cînd a venit înaltpreasfinţia sa, m-a îmbiat gingaş cu o cafea sau un ceai, am refuzat la fel de gingaş. Şi-atunci el a scos la iveală darul pentru care mă invitase: un teanc de hîrtii, contractul dintre Episcopie şi Apostrof pentru sediu, acelaşi, în aceleaşi două odăi pe care le ocupaserăm noi mai înainte. Am ţinut contractul în mînă, l-am răsucit, avea ştampila şi toate semnăturile – mai puţin a mea. „Am făcut asta“, mi-a mărturisit direct şi voios înaltpreasfinţia sa, „pentru că voiam să scap de revistele ungureşti“. Am înţeles. A înţelege nu înseamnă a accepta, ci doar a reface traseul raţionamentelor celuilalt: ca alţii din generaţia lui, care a trăit cedarea Ardealului, anii de după război, inclusiv revolta studenţilor de la Căminul Avram Iancu, unde Anania s-a aflat în fruntea rezistenţei şi a mişcării, înaltpreasfinţia sa avea socotelile lui cu maghiarii şi, desigur, un naţionalism de alt fel decît mine. Îl înţelegeam şi îl înţeleg şi acum. Însă eu aveam şi am o altă părere şi un alt fel de sentiment naţional. Mulţumindu-i politicos, i-am înapoiat înaltpreasfinţiei sale contractul. Nesemnat.

Şi m-am dus la sediul Fundaţiei Culturale Apostrof, fundaţie înfiinţată la tribunal de mine să fie cuib pentru puiul de cuc numit revista Apostrof: pe strada I.C. Brătianu nr. 22. Sediul ca un minivagon de tren cu trei minuscule compartimente unde m-a adăpostit la nevoie Andrei Marga. Locul unde, datorită gentileţei lui Ioan-Aurel Pop, fac revista, cu mereu alţi oameni, şi-acum.

Amin.

28 mai 2018, Cluj   

Marta Petreu

Întîmplări cu „Apostrof

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)