Poeme

   de Ioan Şerbu

 

 

a real traveler

are 21 de ani şi două continente

bătute la pas a real traveler

fără limită de timp fără ţintă

ce mă paralizează pe el îl incită

lumina slabă nu-i displace nu-l împiedică

să mi-aducă din coloniile de ţigani

fotografii de Pulitzer

4 ani de călătorii câteva caiete umplute

maniere alese poveşti amintiri

 

o săptămână batem barurile oraşului

satele săseşti de prin împrejurimi

vorbim până la zi

dormim în acelaşi pat

facem lucruri care înşiruite

s-ar putea confunda cu o poveste de dragoste

 

dar de data asta e alt gen de poveste

e despre noul meu prieten care vede de la etajul 10

fum gros peste o străduţă într-un oraş medieval

poliţia am chemat-o un echipaj vine şi pleacă

el trage-n câteva cadre văpaia

şi pân’ la urmă de ce nu o nouă aventură

să fie acolo la incendiu să prindă o bârnă trosnind

ceva carbonizat să stea alături de centrul ăla pitoresc

 

ne ia o oră să găsim locul

totul trecuse doar piromanul în faţa noastră

un gospodar ce-arsese gunoaiele de toamnă

prima palmă o iau eu c-am chemat garda

a doua el c-a făcut poze

a treia tot el că nu ştie româneşte

 

o luăm spre casă cu obrajii usturaţi

zice să sunăm din nou la poliţie

nu sunăm pen’ că-n românia

unele lucruri tre’ să le laşi aşa prietene

îmi zice că ştie

în bucureşti ieşise din „club a” şi-n drum spre cazare

pe un gang

fusese jefuit două seri la rând

de acelaşi tip

chemase şi poliţia

şi te-a ajutat? l-am întrebat

nu prea, îmi zice

păi vezi, în românia

unele lucruri tre’ să le laşi aşa prietene

şi-mi vine să-i mai dau şi eu una

 

 

copii abuzaţi

mă tot uit la o serie de filmuleţe

în care animale mici atacă animale mari:

 

un câine atacă un taur

o mangustă muşcă un leu

un şobolan pune pe fugă patru pisici

chiar şi o broască sare pe şarpele

ce-nghite-o altă broască

şi respiraţia ei încă se vede-n burtă

 

şi mie sufletul îmi bate de bucurie

ca cele două inimi din corpul şarpelui

pe care oricum îl doare-n cur

de toate filmuleţele ăstea

 

 

ce nu mai poţi acum

după ce pleacă trenul deschidem uşa

ne-aşezăm pe scară şi lăsăm picioarele să fluture

printre frunze

povestim despre ce n-am reuşit să facem vara asta

sticla goală se face ţăndări de primul stâlp

tot ţăndări ne facem şi noi până la destinaţie

unii ne-njură c-aruncăm în ei cu scaieţii de pe adidaşi

înjurăm şi noi aprindem ţigări

aprindem scrisoarea-n care sunt refuzat politicos

de-a lungul a trei pagini

deşi am multe calităţi şi-un suflet nuştiucum

înainte să cobor deschid gura să mai spun ceva

dar înţeleg că nu e nevoie şi momentul ăsta

oricât am încerca noi să-l repetăm peste ani

nu ne mai iese

aşa că trec strada spre staţia de autobuz

şi atâta linişte câtă găsesc în privirea unuia

întins în mijlocul drumului

nu mai văd multă vreme

 

 

locul de parcare

ieri s-a dus nea vasile

de cancer

nea vasile care mereu îmi bloca

garajul cu mercedesul

a lăsat farmaciile şi ferma

pe mâna avocaţilor

şi s-a curăţat stârnind panică

în rândul vecinilor 

chiar şi petrică

depanator salopetă 40+

mi-a zis cu satisfacţie 

că boala nu alege după buzunar

şi el mai degrabă şi-ar pune

capul liniştit pe pernă

decât perna albă pe cap

petrică ştia: pe lângă cancer

bogaţii mai fac şi sinucidere

prin aruncare în piscina goală şi

rupere de coloană

ori asta nu se compară cu o slabă

durere de spate

a unuia ce nu invidiază pe nimeni

nici măcar pe ăia cu loc de parcare plătit

pentru că de azi are şi el un locşor

în faţa garajului meu

unde parca nea vasile


 

Ioan Şerbu

a real traveler; copii abuzaţi; ce nu mai poţi acum; locul de parcare

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)