Poeme

   de Nicolae Prelipceanu

 

 

 

fantomateca 

primisem de câtva timp o invitaţie la aniversarea echinox-ului

de la cluj

şi mă gândeam cu bucurie că o să-i revăd pe toţi

viii şi morţii

într-o fantomatecă a trecutului şi a tinereţii noastre

de care am scris altădată prosteşte că trebuie să ne agăţăm

pentru că altă tinereţe noi nu vom mai avea

auzi dumneata

păi nici altă bătrâneţe nu vom mai avea

nici altă adolescenţă n-o să mai avem

nu se va repeta nici chiar moartea

cum chiar aşa numai o singură dată

fără nici o repetiţie fără nimic

şi dacă nu iese bine dacă se termină prost

întrebam fără semnul caracteristic de când nu mai pun semne

dar nu mi-a răspuns nimeni

lasă că ai să vezi tu

şi va fi prea târziu ca să ne mai spui şi nouă cum e

cum a fost

aşa că i-am scris lui jean un e-mail întristat

că nu pot veni dar voi fi alături de ei

aşa cum vom fi toţi în curând unii faţă de alţii

prieteni şi duşmani

fraţi sau dimpotrivă

şi am început să mă simt bine în fantomatecă

duminică, 1 decembrie 2013

 

 

urme

toată  ziua am fost încă în viaţă răsfoindu-mi cărţile de altădată

însă nici una dintre clipele când  le-am deschis prima oară nu s-a mai întors

nu s-a întors

am călcat şi pe câteva frunze când am ieşit dimineaţa pe uşă

toamna e pe noi cât casa pe care oricum

vorba lui rilke

n-o să ne-o mai facem

dar nu sunt frunzele pe care le călcam în picioare

cu inconştienţă

am redescoperit un poet francez pe care-l citisem cândva

foarte demult

parcă într-o altă viaţă

cuvintele lui nu mai sunau ca atunci

nici ele nu mai sunau

ieri am fost la o sărbătoare tristă unde sărbătoritul era vesel

ştiam că trecerea anilor nu e o bucurie decât pentru proşti

cu care împreună şi eu de atâtea ori

 

nu se mai poate recupera nimic din tot ce s-a pierdut

odată pentru totdeauna

nici zilele nici poeţii nici cărţile şi nici paginile lor de atunci

la fiecare lectură sunt altele

tot mai străine

şi-ţi spui că nu sunt ele acelea şi nici nu sunt în realitate

aceleaşi

nu ştiau cei care le-au scris că ei nu vor mai fi

atunci când ele încă se vor preschimba în cu totul altceva

dar nu cum corpurile lor în pământ

nu cum corpurile lor

 

toată ziua am umblat pe urmele mele

străzile se pierduseră copacii nu mai erau

cât despre frunze ce să mai vorbim că nici ele

nu mai semănau cu cele de altădată

când corpul care azi mai mişcă puţin

foarte singur şi foarte străin

călca în picioare cu nepăsare

cărţi frunze iubiri fotografii urme şi urne

limitele fiinţei

 

m-am prăbuşit în trecut ca-ntr-o mare secată

 

 

braţul mort

braţul mort al râului visează că nu poţi intra

de două ori în apele lui

peştii din el îşi închipuie că înaintează spre marea cea mare

lacul babadag a fost un golf al lacului razelm

acum e un simplu braţ mort

lacul razelm a fost un golf al mării negre

acum nu mai e decât un braţ mort al ei

marea neagră a fost un golf al mediteranei care se deschide la turci

şi e acum un braţ aproape mort

mediterana un golf al oceanului atlantic

şi aproape un imens braţ mort al lui

în timp ce atlanticul şi pacificul tot mai înconjoară pământul

iar acesta nu mai e decât un braţ mort al mărilor

în care şi noi

asemenea peştilor

ne închipuim că mai curgem.

 

visăm că trăim

20 martie 2018

 

nu mai vine
nu mai vine
nu mai vine

acum că am rămas singuri numai noi doi îţi pot spune

nu am nimic nou să-ţi mai spun

doar faptul că o să murim amândoi odată şi-odată sau numai o singură dată

că o să fim şi-atunci la fel de neştiutori cum suntem azi

că n-o să ne mai vadă nimeni un timp şi-o să spună

dom’le ăştia s-au ascuns sau ce dracu’ s-a întâmplat cu ei

iar noi nimic nimic n-o să le mai spunem

pentru că pur şi simplu nu am mai avea nimic de spus

în plus

şi n-o să fie nici măcar linişte

şi nici măcar seară cum spera virgil acum mai multe zeci de ani

el era de capul lui îşi putea permite

dar eu care sunt de capul tău îmi pot îmi pot spune tu

acesta să ştiţi ar putea fi şi un poem de dragoste şi unul de moarte

dar mai ales o vorbire spusă sau scrisă

despre dragostea şi moartea stegarului

nu asta e de altcineva de mai demult şi mai de sus

asta s-a repetat acum peste o sută de ani

şi nu se cade nu se cade nu se urcă nu se urcă

mai sus de atât nu se poate nu se poate

stop

opreşte-te aici şi nu te mai gîndi cum o să putreziţi amândoi

şi cum ceea ce aţi mângâiat o să devină respingător

şi cum mizeria o să acopere totul

toate clipele de fericire o să fie doar umbra nefericirii perene

şi zilele însorite doar umbrele ploilor viitoare

şi ale ninsorii care nu mai vine nu mai vine

nu mai

calcă totul în picioare

6 aprilie 2018

 

 

cavalcada  întrebărilor

am trecut nu demult printr-o staţie de autobuz care se numea

Batterie/Princesse Grace şi deodată mi-au răsărit în faţa ochilor fotografiile

celebrei actriţe care s-a măritat cu prinţul de la Monaco

şi atunci a început să ruleze tot filmul

cu Ronald Reagan tânăr bărbat şi cu John F. Kennedy dând mâna cu junele Clinton

şi cu Audrey Hepburn şi cu Fred Astaire cu care semăna tatăl meu

şi poza lui Nathalie Wood uimită şi astăzi la atâţia ani de la dispariţia

înfăţişării sale de pe Pământ

toate acelea pe care mi le-a trimis prin e-mail prietenul meu Alin Savu

şi ameţeala care m-a cuprins nu mai însemna nimic altceva decât întrebarea

dacă toţi aceştia au existat sau sunt o iluzie de-a mea

şi nu numai a mea

o iluzie colectivă

toate formele acestea vor fi fost vreodată palpabile mă mai întreb ca un prost

dar ei au trăit mi se va spune sunt sigur 

ce înseamnă asta însă nimeni nu ştie

fiinţe întâmplătoare pe care un vânt nevăzut mult mai slab decât cel

al uraganului Irma din anul 2017 vara spre toamnă

le-a măturat aşa cum mătură îngrijitoarea urmele nopţilor fierbinţi

de pe scările blocurilor

dar oare noi nu suntem doar nişte fantome autointitulate persoane oameni

femei bărbaţi dar oare toate amorurile noastre nu sunt doar închipuiri

nu cumva suntem încă nişte creaturi ale fumului

iar focul s-a stins iar fumul se vede tot mai slab tot mai slab tot mai slab

şi nu cumva nici aceste vorbe nu sunt mai mult decât o boare

care o fi trecut ea pe deasupra viilor înspre morţi

şi nici morţii nu sunt cum nici viii n-au fost

şi uite aşa într-o cavalcadă a întrebărilor

mă tot ştergeam şi eu de pe faţa pământului

23 septembrie 2017


 

Nicolae Prelipceanu

fantomateca; urme; braţul mort; nu mai vine nu mai vine nu mai vine; cavalcada întrebărilor

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)