Scrisul, o plăcere intelectuală

 

Adrian Popescu

 

Răspund întrebărilor Laurei Poantă, urmând structura interogativ-analitică propusă de ea.

În ceea ce mă priveşte nu consider că meseria de scriitor este ,,stresantă’’. Mai mult, în cazul unei vocaţii, problema stresului nici nu se pune. Scrisul a fost, mai este pentru subsemnatul o plăcere intelectuală. E drept, financiar vorbind, nu se poate trăi din scris, cel puţin la noi, pentru că autorii români, cu unele excepţii, nu au impactul necesar asupra cititorilor, cu doi-trei scriitori nu se face primăvară în grădina literelor de azi. Editorii, da, pot trăi din scrisul unor nume valoroase şi bine mediatizate de edituri.

De ce scriu? Pentru a-mi justifica existenţa. Scriitorul nu este în acest sens, nici mai presus, nici mai prejos decât ceilalţi semeni, profesori, medici, ingineri. Ce are atunci în plus un scriitor? Talentul, evident, o ciudată însuşire nemeritată, dăruită, faptul de a încorpora inteligenţă critică în entuziasmul său sincer, inventiv şi fecund artistic. Preotul are (mai precis i se dă) har, scriitorul are (i se dă) talent, tot un fel de har, dar impur, medicul are capacitatea de a înţelege bolile ascunse ale omului, de a diminua suferinţa, arhitectul de a vedea volumele în spaţiu etc. Disponibilitatea de a imagina imposibilul, senzaţia de verosimilitate a celor născocite, urmând consecvent o convingere nedemonstrabilă, sunt specifice scriitorului.

Scriitorul este un martor al timpului, al timpului său istoric, în locul unde i s-a dat să trăiască, dar şi un locuitor al lumii, cetăţean al Universului. Nu e un semizeu, dar se poate iluziona că ar fi, dacă are 20 de ani, cu condiţia să nu dureze prea mult această iluzie indusă. Un poet este, la tinereţe, uneori Ariel sau Puck. Pe de altă parte, nu ştim, întotdeauna, cine-i şopteşte cuvintele la ureche, un demon, socratic-blagian, sau un înger. Oricum, ne dăm seama repede când vorbirea poetului are semnele talentului sau numai ale ambiţiei de a părea talentat. Operaţiile de înfrumuseţare a talentului, de chirurgie plastic-estetică, mi se par în artă inutile.

Nu m-am temut de ratare, am avut în mine mereu ceva inexplicabil de luminos, de intens pulsatoriu. Descopăr cu luciditate că am în poezie o mentalitate medievală, sau renascentistă, oricum premodernă. Văd peste tot simetrii, corespondenţe şi miracole. Simt o energie ascunsă în mine, nespectaculoasă, dar inepuizabilă… Am încercat diferite registre stilistice, dar am un nucleu imuabil de speranţă în frumuseţea lumii şi a fiinţei umane. Am dorit să mă reinventez, cum se spune, dar să-mi fiu fidel mie însumi. E drept, dacă aş fi publicat doar un sfert din tot ceea ce am scris era mult mai bine.

Scriu pentru prieteni, în primul rând. Nu ezit să mă consult cu cei în care cred, pentru etica lor profesională, pentru experienţa şi gustul lor artistic. Astfel, ţin cont de observaţiile lor, regretând că am putut fi uneori aşa de naiv, de grăbit, de neatent. De premiile primite de colegii mei mă bucur, ca de o victorie care este şi a mea, a literaturii române, ca mare familie de spirite a celor cu talent. Am primit cam toate premiile literare. Nu mai vreau, nu mai aştept niciunul. De unul dintre premii, da, nu m-am bucurat deloc, dimpotrivă, e un spin, nici nu l-am amintit în vreun fel, undeva. Este vorba de un premiu de poezie ieşean, pe care bunăvoinţa juriului mi l-a acordat, fără să mă gândesc o clipă că l-aş putea primi. O poetă a fost cât pe aici sa-l ia, dar a contat, cred, faptul că eu eram mai cunoscut. Cum s-a exprimat convins Emil Brumaru, un înger a trecut prin sală când a recitat Mariana Codruţ. Ar fi meritat ea premiul, poeta optzecistă, nu eu; eu m-am ales cu nemulţumirea unor critici tineri şi reproşul unei ziariste că nu am rostit un cuvânt mai consistent, după decernarea premiului. Eram atât de uluit, nu mă aşteptasem la decizia juriului, am amuţit; ce e mai rău, am pierdut stima unei poete autentice.

Nu intenţionez să mă las de scris, dar nu mai pun, de câteva decenii, scrisul pe primul plan. Dacă îmi vor supravieţui, printr-o minune, două-trei poezii din tot ce am imaginat din zorii tinereţii până în amurgul ireversibil, înseamnă că nu am făcut degeaba umbră pământului.

Adrian Popescu

Scrisul, o plăcere intelectuală

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)