Încercăm să trăim în esenţial

 

Ion Pop

 

La prima parte a întrebării, pot răspunde foarte uşor: meseria de scriitor nu mi se pare deloc „stresantă“. Eu, unul, scriu cu plăcere, fără să mă simt neproductiv obosit, steril apăsat. Mă aflu, desigur, mereu sub presiunea mediului, a „evenimentelor“, a „celorlalţi“, dar toate acestea se transformă, scriind, într-o presiune de mine însumi, ca să zic aşa. La care m-am obligat singur, de când am început să-mi dau seama că aş putea să scriu. Munca scrisului, deloc uşoară, căci nu suntem decât rareori cu adevărat spontani, inspiraţi, iluminaţi, ci suntem nevoiţi să provocăm, cel mai adesea „iluminările“ (Rimbaud ştia ce spune!) prin foraje interioare sau interiorizate, anamneze dureroase, însă asta nu înseamnă că munca zilnică e neapărat şi silnică. Un scriitor nu poate să nu creadă, măcar în cele din urmă, în ceea ce face, oricât de sceptic ar fi în privinţa rezultatelor muncii sale. Ca să nu mai vorbesc a profitului real şi prozaic care ar „onora“ idealismul său, atâta cât este. Foarte puţini scriitori mai pot trăi astăzi din scrisul lor, fără să aibă şi alte angajamente, unele la distanţă mare de acest fel de a munci cu „condeiul“. Trebuie să faci, eventual, ziaristică vizibilă, pe scene mari şi influente, abia atunci vei atrage, poate şi un număr de cititori, adică de cumpărători ai scriselor tale. La noi, cu atât mai puţin, sau cu atât mai mult. Cititorii nu sunt foarte numeroşi, tirajele cărţilor, chiar şi ale celor de succes, sunt relativ mici, iar tendinţa de... analfabetizare, constatabilă chiar şi la cele mai „înalte“ nivele, nu promite prea multe ameliorări. Pe deasupra, deşi a trecut atâta vreme de când Caragiale ironiza antifrastic definiţia scriitorului ca „scârţa-scârţa pe hârtie“ şi „coate goale“, respectul real pentru scriitori din partea „autorităţilor“ (in)competente n-a sporit în mod semnificativ, ba dimpotrivă... Prea multe scrieri nici nu se mai plătesc, sau se remunerează extrem de slab, ca şi cum munca scriitorului n-ar cere efort, timp şi energie consumate, viaţă cheltuită...

Şi, totuşi, scriem. Fiindcă – şi e greu de evitat, la acest punct, o anume emfază – simţim nevoia de a ne exprima, de a ne „da cu părerea“ despre noi şi lume, într-un fel cât de cât marcat personal. Să se ştie că am trăit, că trăim, şi nu tocmai degeaba. Arghezi vorbea frumos despre o viaţă îngropată în temeliile scrisului şi despre „tighelul de sânge-nchegat“ strecurat în ţesătura trudnică a poemului. Soluţii simbolice, fantasmatice, credinţe mari pe suprafeţele mici ale paginii, argumente pentru faptul de a fi, cu iluzia, poate, că exişti în esenţial, învingând, măcar în parte, relativul şi accidentalul, însemnate, desigur şi ele, în tot ce facem şi trăim ca atare. Când am spus că încercăm să trăim în esenţial, nu am presupus şi pretenţia la cine ştie ce privilegii, la o situare „mai presus“ de lumea obişnuită. De altfel, chiar dacă ar mai îndrăzni cineva acum să se proclame geniu, lumea ar râde mai degrabă de el decât să-l admire elegiac, ca pe alte vremuri...Asta nu înseamnă că scriitorul nu are mândria, orgoliul său, că nu se simte jignit de ambianţa adesea incultă şi primar-agresivă, că nu-şi trăieşte cu amărăciune şi revoltă marginalizarea. Ar pretinde, desigur, la o „atenţie deosebită“, măcar cât meseriaşul de bună şcoală profesională, şlefuitor de mobile ori maestru în instalaţii, de diferenţiat faţă de  cârpaciul nepriceput... Aşa ceva nu prea se întâmplă în patria noastră – şi e o atitudine tradiţional confirmată, din nefericire. Toată lumea „ştie“ că românii îşi preţuiesc valorile după ce creatorii lor au dispărut fără să facă mari găuri în bugetul naţional. Cât timp e viu, este privit de sus tocmai de cei care nu au  „şcoală“ mai sus de genunchiul broaştei, vorba lui Creangă.

Soluţii de îndreptare? O sănătoasă reformă şcolară, educativă, în care partea „umanistă“ a formaţiei elevului să nu mai fie expediată în periferiile interesului didactic. Dacă un adolescent nu e îndemnat să afle pe ce lume spirituală trăieşte şi i se servesc numai cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice, strict practice, promiţând roboţi, mână de lucru ieftină şi ascultătoare de ordine patronale sau de alte mecanisme perfecţionate, el nu va şti că există arta, muzica mare, filosofia, nişte capodopere literare, realizările reverberante afectiv ale spiritului. Pe de altă parte, conducându-ne cine ne conduce, e foarte explicabil de ce scriitorul e împins către margini, de ce e atât de slab recompensat pentru munca lui, lăsat pradă sălbaticei, adesea, „economii de piaţă“. În alte ţări, scrisul valoros se plăteşte la valoarea lui sau pe aproape, nu şi la noi... O lege mai dreaptă a... drepturilor de autor ar fi bine-venită, dar gravă este mai ales politica culturală generală, educaţia precară.

Ce trăsătură „tradiţională“ a scriitorului mi-aş putea asuma? Dintre cele sugerate de Dv., îmi controlez „orgoliul“ prin exerciţii de modestie, despre vanitate Eclesiastul a spus deja esenţialul, invidia chiar că nu mă caracterizează. Mai degrabă sunt un singuratic, căci, oricât de sociabil s-ar strădui să fie, scriitorul se va retrage mereu în solitudinea sa fundamentală, în chilia lăuntrică de unde se poate judeca despuiat tocmai de vanităţi şi poate gândi liber despre lumea din jur. Da, am şi capricii, dar încerc să le supraveghez, trăiesc şi stări de depresie şi de anxietate, – cine nu le are?

Spaima de ratare? – N-am realizat şi nu m-am realizat pe toate planurile visate, dar nici nu mă sperii, la vârsta la care am ajuns, de ratare. Câte ceva am făcut totuşi în viaţa asta, începând cu familia, am scris câteva cărţi de care nu sunt foarte nemulţumit, însă conştiinţa niciodată adormită a faptului că – vorba lui Fundoianu – „e provizoriu câmpul şi timpu-i provizoriu“ mă fereşte de îngâmfări indecente. O pagină neizbutită nu-mi provoacă neapărat insomnii, caut mereu îndreptări, abandonez la timp când îmi dau seama că am ajuns într-o fundătură. Nu sunt insensibil la „receptarea critică“, e firesc să te bucuri de recunoaşteri şi să te întristeze eşecurile remarcate de cititorii specializaţi ori micile injustiţii şi deformări de ecouri ale lecturii. Dar acest fapt nu e pentru mine o preocupare esenţială. Când ai pornit pe un drum urmat atâţia ani, nu prea te laşi de el, măcar dintr-o inerţie pozitivă. Unele observaţii critice îmi sunt utile, corectez erori onest semnalate, mă şi consult – mai rar – cu prieteni foarte apropiaţi, cu privire le texte de care nu sunt foarte sigur. În orice caz, nu sunt tentat să interpretez obiecţiile critice drept consecinţe ale nu ştiu cărei „duşmănii“, cum cred atâţia, las fiecare opinie cu dreptul ei la rostire şi mă bucur sincer când o carte a unui confrate, apreciată de mine, e citită cu admiraţie şi de alţii.

Ca să urmez „ghidul“ propus, voi spune imediat că am luat destule premii, doar de vreo două ori m-am simţit lezat că mi s-a anulat premiul în ultima clipă, din raţiuni „formale“. Ca membru al unor jurii de premiere, am încercat, de aceea, să fiu întotdeauna corect şi chiar să mă lupt pentru recunoaşterea unor confraţi ce riscau să fie subapreciaţi.

După toate acestea, cred că e limpede că nu mă pot gândi să renunţ la scris, înainte de a renunţa scrisul la mine Această muncă face parte din viaţa mea, e cam târziu acum să mă „reciclez“...

Ion Pop

Încercăm să trăim în esenţial

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)