Spargerea de la Casa de Licitaţie Emanuel’s

 

Gheorghe Schwartz

 

În faţa Casei de Licitaţie Emanuel’s, are loc o modificare esenţială a prezenţei poliţiei. Dacă, până deunăzi, pe trotuarul de vizavi putea fi întâlnit zi şi noapte doar câte un agent în civil, plantat acolo pasămite pentru a proteja magazia cu importantele piese destinate a fi vândute, mai nou, pe acelaşi trotuar îşi fac rondul poliţişti în uniformă, iar la cele două colţuri ale străzii sunt parcate maşini cu alţi ofiţeri la pândă.

Cu doar câteva zile în urmă, marţi, a fost stabilit un nou record, o năframă atribuită ultimei prinţese Rabu a fost vândută cu 83 (optzeci şi trei) milioane de dolari. Prinţesa moştenitoare din Rabu n-a mai ajuns să moştenească tronul şi, probabil, această singularitate a făcut ca licitaţia să ajungă la o asemenea sumă. Un astfel de succes l-a hotărât pe însuşi secretarul de stat de la Interne să se intereseze în amănunt în legătură cu cele ce se petrec la Casa de Licitaţie Emanuel’s, cum de se pot obţine sume atât de mari pentru, în fond, nişte obiecte destul de banale, dacă proprietarul plăteşte impozitul cuvenit, dacă nu cumva clienţii sunt păcăliţi ori chiar escrocaţi şi, dacă da, ce metode sunt folosite pentru acest delict. Un roman al lui Schlesby a descris procedeele prin care, la o casă de licitaţii, clienţii au fost drogaţi cu un halucinogen servit în şampania şi în tutunul oferit la venirea oaspeţilor. Aşa că demnitarul în persoană şi-a făcut apariţia în somptuosul edificiu la licitaţia de vineri. Încă de la intrare, a fost primit din partea casei cu o cupă de şampanie şi cu o havană (pe care le-a refuzat). În sala mare, erau prezentate piesele expuse pentru a fi licitate: câteva tablouri în rame aurite, servicii de porţelan aurit, bijuterii, cărţi rare, mobilă, timbre. În a doua încăpere, erau pregătite obiecte ce au aparţinut unor celebrităţi. Aici se înghesuiau cei mai importanţi clienţi, deşi acele piese nu aveau valoarea efectivă a obiectelor scumpe din prima sală. Totuşi, domnul secretar de stat a constatat că tocmai aceste obiecte atingeau preţurile cele mai mari, fie că era vorba despre o haină (destul de ponosită) pe care ar fi purtat-o Napoleon i, fie un lănţişor (destul de subţire) care ar fi fost bijuteria preferată a ducesei von Raubertall, fie un volum de contele Lev Tolstoi cu adnotaţii pe margini cu scrisul original al lui Rasputin, ori una dintre pipele lui I. V. Stalin. În cea de a treia încăpere, n-avea acces decât un public atent selecţionat: acolo se găseau piese de lenjerie intimă a altor celebrităţi, la loc de frunte fiind cotaţi chiloţii de dantelă ai înseşi Mariei Slobotka. Şi, în fine, în ultima încăpere, unde se intra doar cu o invitaţie specială, se aflau obiecte chiar folosite la sex de către cele mai importante vip-uri, cum ar fi un prezervativ „încă plin” găsit în camera de hotel unde şi-a petrecut ultima noapte celebrul gangster James S. Sancez.

La ce să păzeşti asemenea lucruri? s-a întrebat domnul secretar de stat şi hotărî să retragă paza din faţa clădirii. Dacă s-ar găsi cineva să facă o spargere şi ar dispărea cu asemenea obiecte, cine i-ar oferi şi cel mai mic preţ pentru o haină ponosită ori pentru un lănţişor valorând la orice talcioc doar zece cenţi? Cum s-ar putea vinde pe piaţa neagră asemenea vechituri la un preţ uriaş, fără a avea posibilitatea hoţul de a dovedi apartenenţa mărfii sale la o celebritate recunoscută?

Domnul secretar de stat s-a înşelat. Domnul secretar de stat s-a înşelat de două ori: o dată, când a crezut că poate să-l prindă pe Emanuel cu evaziune fiscală, când a trebuit să constate că nu există nici un Emanuel, ci doar un comitet discret format din nişte oameni de care nici măcar un secretar de stat nu se poate atinge. Şi s-a înşelat a doua oară când a hotărât să retragă supravegherea asupra clădirii: când au fost furate un etui al lui Franklin, o broşă din alpaca a Doamnei de Pompadour şi o pereche de mănuşi de box folosită de Cassius Clay într-un celebru meci câştigat prin k.o. deja în repriza a doua. Domnul secretar de stat s-a înşelat când au fost furate aceste obiecte şi încă multe altele (dar nimic din somptuoasa primă încăpere). Toate au fost recuperate contra unei sume aproape la fel de piperate cum s-a obţinut pe năframa ultimei prinţese Rabu. Fără să-i pese că a cumpărat ceva ce i-a aparţinut, Casa de Licitaţie Emanuel’s a tratat cu cei ce au furat-o, ba a făcut şi publicitate asupra acestei afaceri. Urmarea a fost că, după ce şi-au îmbogăţit istoria prin faptul că au fost răpite, respectivele obiecte şi-au dublat preţul de strigare şi au bătut noi recorduri de vânzare.

*

Domnul secretar de stat a aflat că furtul în cauză ar fi fost o simplă înscenare, dar acum, după ce ştie mai multe, i se pare mai înţelept să păstreze informaţia pentru sine.

Gheorghe Schwartz

Spargerea de la Casa de Licitaţie Emanuel’s

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)