Arta textului

 

Irina Petraş

 

Scriind despre Arta seducţiei (2002, versuri, cuvânt înainte de Nicolae Manolescu), încercam un portret al poetei plasticiene (sau viceversa!) pe fondul exploziei sexualităţii din anii ’90. Descriam fondul erotic secret din literatura română pornind dinspre retorica iubirii dintre războaie, care prevestea, timid, o eliberare, înspre erosul discret, vorbind în surdină, rătăcit printre mari teme şi probleme după Al Doilea Război. În cărţile nouăzeciştilor, sexul se demutiza, exersând limbajul libertăţii. Deşi le e afiliată graţie debutului literar târziu – Femeia peşte, 1996 –, poeta e descrisă totuşi ca „ageneraţională, atipică, ambivalentă şi ambiguă” (Simona Sora), recunoscându-i-se capacitatea de a privi viaţa trupului cu o naturaleţe care scapă de sub tutela oricăror legi şi reguli. Tot astfel, deşi apropiată de comentatorii în căutare de gen proxim de Angela Marinescu, Marta Petreu, Rodica Drăghincescu, dar şi de Gabriela Melinescu sau Nora Iuga, Floarea Ţuţuianu rămâne de o originalitate netă, căci privirea sexuată e la ea atotstăpânitoare şi poate traduce/colora orice altă perspectivă. Nu e vorba de inserţii de senzualitate/sexualitate într-o canava mult mai cuprinzătoare, ca la poetele pomenite mai sus (fiecare cu vocea/strigătul ei, inconfundabile), ci de o gesticulaţie inversă: pe suprafaţa sexuală a existenţei sunt încrustate toate celelalte dimensiuni. Sexul, aidoma oricărei alte secvenţe existenţiale, poate vorbi, şi el, în numele tuturor, e reprezentativ şi expresiv. De la Mircea Iorgulescu, reţineam termenii erotografie şi erotogramă, în sensul tradiţional al acestor cuvinte compuse, ca maniere plastice, eros fiind materialul/instrumentul ales pentru descrierea eului şi a lumii. Criticul comenta coperta: un nud focalizat pe zona sexului, acesta acoperit de două mâini feminine împreunate cu un ochi deschis în mijloc – ochiul lui Courbet din Originea lumii, zicea Iorgulescu, deşi trimiterea e şi mai amplă, poate, la ochiul din centrul universului, Veghetorul, la pândă, ca faunul macedonskian, de pildă („Privesc în neştire partea nevăzută a lucrurilor”). La Floarea Ţuţuianu, sexul pare să fi vorbit dintotdeauna, fără ezitare, fără poticniri. Toate cuvintele se află la locul lor, şocantă şi rară fiind tocmai această descoperire a cititorului – că lucrurile sunt extrem de simple dacă le iei aşa cum sunt, simple.

Cartea de acum (Corp de literă, Timişoara: Brumar, 2017, 112 pagini. Ilustraţii de Floarea Ţuţuianu. Cuvinte însoţitoare de Wanda Mihuleac şi Magda Cârneci) limpezeşte, pentru mine, şi mai decis lucrurile. Ea nu marchează o ruptură cu precedentele (Femeia peşte, Libresse oblige, Leul Marcu, Arta seducţiei, Mărinimia Ta, Sappho, 2012 – toate cărţi duble, poemele fiind însoţite de ilustraţiile autoarei, cu puneri artiste în pagină), ci o tot mai complexă întreţesere şi oglindire a celor două limbaje. În fişa din dglr, Raluca Dună observa corect, spusele ei fiind susţinute de Corp de literă: „Lectura pe care o propune rămâne însă ludică, ironică şi autoironică, intertextuală, dezvăluind că «arta seducţiei» practicată de Floarea Ţuţuianu este în primul rând o artă a textului”. Într-un interviu acordat Simonei Preda, poeta spune: „Acest volum a pornit de la imaginile din expoziţia Corp de literă care a avut loc la Galeria Simeza în 2013. Expoziţia s-a bucurat de succes din partea criticilor de artă şi Magda Cârneci mi-a sugerat că nu ar fi rău să am un fel de catalog-poem, în care lucrările din expoziţie să fie însoţite de poeme. Ideea mi s-a părut foarte bună şi am început să construiesc cartea combinând imaginile şi poemele. Am lucrat imagini noi, special pentru carte, dar şi poeme, de altfel. Am încercat o simbioză între cuvânt şi imagine. Oricum, în poezia mea există această dualitate: semn – cuvânt, triada: literă – cuvânt – trup (corp). Trup de cuvinte, corp de literă (din mediul tipografic)”. Denumirea literelor în limbaj tipografic are strânse şi recunoscute legături cu anatomia umană. Fonturi, caractere, corpuri, acestea se măsoară după greutate, aplecare, rotunjiri, grosime, după spaţializarea în alcătuirea cuvintelor, după interlinii, oglindă şi cadre. Pentru Floarea Ţuţuianu, poemul şi imaginea plastică sunt răsfrângeri ale fiinţei printr-o gesticulaţie controlat-liberă şi intersectată. „Sunt un trup care se dă la cuvinte” e un vers ambiguu, el având cel puţin două sensuri: trupul îndrăgostit de cuvinte şi le apropie curtenitor, într-o mişcare învăluitoare (pe care Al. Cistelecan o numea criptoromantism), dar totodată se oferă pe sine ca receptacul, ca formă privilegiată pentru cuvintele în căutare de sens. Ilustraţiile din carte sunt şi ele bogat ezitante. Instrumentele computerizate concură la o şi mai delicată, insinuantă, ambiguă compunere a suprafeţelor. Straturi de transparenţe dibuie forma esenţială lăsând la vedere paşii căutărilor. Înscrisurile încorporate imaginii – un fel de stafii ale poemelor – se aşază ca un cadru, se răsucesc penetrând cu sensuri noi compoziţia, atrag atenţia asupra voinţei obstinate care le organizează pe amândouă. Arta textului înseamnă o privire lucidă, pe cât de intimă, pe atât de distant-lucidă asupra limbajelor prin intermediul cărora eul se poate căuta şi descrie. Wanda Mihuleac descrie foarte bine „fraternitatea organică”, fuziunea alchimică a celor două arte la care are acces autoarea, poezura şi pictezia fiind de nedespărţit. Tot astfel, Magda Cârneci: „În lucrările expuse, corpuri feminine tinere şi perfecte sunt izvorul sau ţinta unor valuri/voaluri de cuvinte care pleacă sau se întorc în ele, le îmbracă şi/sau le dezbracă, le deconstruiesc sau le transfigurează, într-o osmoză rafinată şi graţioasă. Ceea ce rezultă sunt imagini epurate de dorinţă sau carnalitate, care au în ele, dincolo de fineţe şi eleganţă, o discretă tendinţă abstractizantă”.

Jocul de cuvinte atât de frecvent utilizat este şi el o dovadă de luciditate obstinat-jucăuşă. Viteza trecerii prin cuvinte a muritorilor de rând (Paul Valéry) este încetinită anume pentru o nouă înţelegere. Cuvintele au valenţe deschise spre toate cuvintele (cum credea Camil Petrescu), îmbinările lor nu sunt definitive, topica e vie şi capricioasă, aparteurile intervin graţie unei cuprinzătoare memorii livreşti, intertextualizând dezinvolt. „Covoare moi în care să-ţi afunzi pasul/ căptuşesc pavilionul urechii/ Nu pătrund decât zgomotul şi furia/ valurile şi lumina cu o octavă mai sus”; „Lucian Blaga e mut ca o lebădă/ Eminescu n-a existat. A existat doar/ o ţară tristă plină de umor. Cu un/ fond principal latin de cuvinte şi o religie orto./ Lumina ne vine totdeauna de la răsărit/ La apusu-i mare. Mare viitor”.

În descrierea poetei, poemele sale au fost mai întâi grave („Când desculţă cu sandalele-n mână/ eram gata să urmez poemul până la capătul lumii”), apoi erotice, răspunzând provocărilor din contemporaneitate, senzual-mistice, influenţate de moartea tatălui, pentru a fi acum ceea ce au fost, în fond, dintotdeauna: experimente expresive în singurătate – „Eu cred că în poezia mea – singurătatea e cel mai pregnant lucru” spune în acelaşi interviu: „Pun mâna pe trup iar trupul se face Cuvânt/ cuvânt cu cuvânt rând după rând până devine/ Literă de lege – care se şterge – apoi se culege/ Început şi sfârşit/ Eu cu mine pre mine/ călcând cu bucurie şi cu întristare/ Trupul dat singurătăţii sale/ Între putere şi neputinţă pierdut este totul/ Totul e cu putinţă” (Eu de jur-împrejur); „Sunt zile în care/ mă simt foarte aproape de mine/ Pot să mă privesc în ochi/ să-mi mângâi ridurile ca şi cum/ ar face parte din mine/ Chiar ajungem la o înţelegere/ între mine şi mine să ne mai dăm o şansă” (Până la capătul lumii). Personalitatea artistică dublă nu pune în pericol eul integrat, ci îi exaltă disponibilităţile multiple şi profunzimea: „Când partea umilă din mine adună/ cu limba de pe jos cuvinte şi rime/ Cealaltă parte uşoară şi goală/ (pe dedesubt) – pune picior peste picior/ lăsând să se întrevadă basic instinct/ În timp ce seară de seară partea-obiect/ intră-n pat ca-ntr-un zid/ înăbuşită cu perna de vise/ Cealaltă parte s-apleacă uşor lăsând/ să-i apară linia dintre sâni sub/ forma limbii de şarpe/ Cu neruşinare o parte din mine/ îmbătrâneşte la lumina crudă a zilei/ fără să o pot opri/ În timp ce partea frivolă umblă/ hai-hui prin baruri de noapte împărţind/ riduri pe tocuri înalte” (Eu şi cealaltă parte din mine).

Petre Tănăsoaica are dreptate: cartea-album a Floarei Ţuţuianu e „un început de sărbătoare”, pe muchia de cuţit a cuvintelor pândite de ochiul compus al imaginilor.

 

Irina Petraş

Arta textului (Floarea Ţuţuianu, Corp de literă, Timişoara: Brumar, 2017)

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)