La despărţirea de Violeta Barbu

 

Cristian Vasile

 

La 5 martie 2018 s-a stins din viaţă, la doar 60 de ani, Violeta Barbu. Deşi de formaţie iniţială filolog şi lingvist, Violeta Barbu a devenit îndeobşte cunoscută ca istoric şi, în special, ca cercetătoare a Evului mediu românesc. A fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române (timp de aproape 27 de ani) şi profesor la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Bucureşti. Este greu şi prematur de evaluat prin ce va rămâne cu prioritate în memoria colectivă istoriografică; a fost atât o competentă coordonatoare a mai multor volume din seria de referinţă Documenta Romaniae Historica/DRH (documentele cancelariei Ţării Româneşti), corpus de izvoare care a acoperit mijlocul secolului al xvii-lea, cât şi o prolifică şi tenace savantă ce s-a remarcat prin studii şi lucrări de istorie socială, axate cu precădere asupra familiei şi a instituţiei căsătoriei (Ordo amoris. O istorie a instituţiei căsătoriei în Ţara Românească în secolul al xvii-lea, Editura Academiei Române, 2011; Grădina rozelor. Femei din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, secolele xvii-xix, Editura Academiei Române, 2015; în colab.). Pe de altă parte, a furnizat o impunătoare lucrare de aproape 800 de pagini – intitulată Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în secolul al xvii-lea (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, 770 p.), volum insolit în peisajul istoriografic de la noi, premiat de Academia Română în anul 2010.

Violeta Barbu s-a remarcat prin erudiţie, atenţie la detaliu şi prin preocupări constante pentru precizarea cadrului metodologic al cercetării istorice. Editarea izvoarelor medievale (dar nu numai – a publicat şi cronici ale şcolilor catolice din secolul xx) a mers în paralel cu tentativa de înnoire conceptuală şi teoretică a domeniului, realitate vădită chiar înainte de a deveni coordonator al colecţiei DRH şi al Programului de cercetare Surse, instrumente de lucru şi istoria Vechiului Regim, unul dintre sectoarele importante de istorie medie ale Institutului „N. Iorga“. În plus, în calitate de redactor-şef al revistei catolice Verbum, a găzduit materiale esenţiale în (re)descoperirea unor prelaţi, teologi şi cărturari precum episcopul romano-catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer – i-a dedicat un întreg număr din Verbum (nr. 7/1995-1996) la 50 de ani de la moarte. Toate acestea au pregătit terenul pentru mai adecvata receptare a memoriilor ierarhului catolic şi, în general, pentru familiarizarea publicului românesc cu personalitatea savantului, istoric al creştinismului daco-roman şi nu numai (vezi Raymund Netzhammer, Din România. Incursiuni prin această ţară şi istoria ei, vol. 1-2, introducere la ediţia română de Violeta Barbu, traducere din germană de George Guţu, Bucureşti: Humanitas, 2010). Verbum – devenit un periodic academic respectat – a contribuit şi la reintroducerea în istoriografia autohtonă postcomunistă a unor nume însemnate de savanţi ai exilului românesc, precum Aloisie L. Tăutu, Petre Ş. Năsturel şi alţii. De altfel, Violeta Barbu a avut vocaţia preţuirii unor personalităţi academice recunoscute – a coordonat volume omagiale, de tip festschrift, dedicate lui Paul Cernovodeanu, Ludovic (Lajos) Demény, Ion Gheţie ş.a.

În plan secund, a fost însă şi un intelectual umanist preocupat de dezastrul moral lăsat în spaţiul autohton de către regimurile totalitare contemporane, în special de sistemul comunist. Memoria victimelor regimului totalitar şi rolul comisiilor pentru adevăr au fost abordate de Violeta Barbu inclusiv în cadrul unui proiect intelectual reunit sub egida reţelei de cercetare Storia e Memoria (Istorie şi memorie), care a dat naştere unui provocator volum – v. Antonia Graselli, Sante Maletta (coordonatori), Dalla memoria alla storia: Esperienze educative e questioni teoriche (Bologna, Rubbetino Editore, 2008, 228 p.). Relaţia dintre memorie şi construirea legitimităţii în cazul actorilor sociali din România postcomunistă a devenit o temă privilegiată, Violeta Barbu îndreptându-şi analiza asupra tipologiei memoriilor comunismului şi despre comunism, adeseori contradictorii, şi asupra instanţelor cultural-civice care au adunat şi prelucrat amintirile tuturor celor persecutaţi politic în timpul regimului comunist (sau, cu alte cuvinte, memoria represiunii şi a rezistenţei). De altfel, Verbum fusese o instanţă editorială care găzduise încă de timpuriu texte despre istoria realizării filmului documentar „Memorialul Durerii“.

A fost o intelectuală preocupată intens de ravagiile morale provocate de dictatura comunistă în cazul învăţământului şi al sistemului educaţional în general, cu o aplecare specială asupra predării ştiinţei istorice – de altfel a prefaţat un important volum despre consecinţele impunerii manualului unic: Apprendre l’Histoire à l’École communiste. Mémoire et crise identitaire à travers les manuels scolaires roumanis (L’Harmattan, Paris, 2013), datorat istoricului Gabriel Marin. Violeta Barbu a avut un rol decisiv şi în călăuzirea unor tineri istorici pe drumul accidentat şi dificil al investigaţiilor de istorie orală, îndeosebi în rândul comunităţii catolice bucureştene. Personal, îi datorez Violetei Barbu întâlnirea cu doamna Oana Seceleanu, o credincioasă catolică profund legată de personalitatea monseniorului Vladimir Ghika. Era la Violeta Barbu un interes comunitar, dar şi academic; o preocupa în cel mai înalt grad recuperarea tezaurului de suferinţă – o sintagmă pe care o folosea adesea – tezaur acumulat în special după 1945, fiind conştientă de însemnătatea crucială a mărturiilor orale (de altminteri, una dintre rubricile publicaţiei Verbum se intitula „Testimonia“).

Nu au lipsit controversele din jurul operei şi personalităţii sale; voluminoasa teză de doctorat despre reforma catolică în Ţările Române, lucrare deschizătoare de drumuri, a fost contestată de o zonă ortodoxistă care a recurs inclusiv la pamflet şi imprecaţie. Violeta Barbu se aştepta probabil la contradicţiile pe care le va stârni şi le accepta, întrucât pledase pentru refondarea meseriei de istoric după 1989, dimpreună cu instrumentele şi metodele de lucru, fiind conştientă că un anumit trecut (înrădăcinat inclusiv într-un soi de populism etnocentric şi confesionalist) refuza să dispară. A fost o personalitate dificilă, de multe ori inflexibilă, dar opera sa (academică, istoriografică, editorială, pedagogică) va dăinui.

Dumnezeu să o ierte!


 

Cristian Vasile

La despărţirea de Violeta Barbu

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)