N. Steinhardt, dincolo de convertire

 

Adrian Mureşan

 

„Frate Virgile, cât eu încă nu sunt pe moarte, mă simt minunat…“ 

 

Despre inconsistenţa critică a volumelor de eseistică ale lui N. Steinhardt s-a mai scris. Nu i s-a căutat însă până acum o explicaţie sau un alibi, presupunând că orice subiect merită să beneficieze de acel drept pe care juriştii îl numesc prezumţie de nevinovăţie.

Chiar şi la un survol grăbit, pot fi întrezărite răsfăţându-se, inclusiv în premiatul volum Incertitudini literare (1980), alături de texte sau contribuţii demne de tot interesul, şi producţii de mâna a doua, simple divagaţii sau impresii redactate superficial, care ridică semne de întrebare asupra ansamblului compoziţional şi asupra insuficienţei de spirit critic în conceperea proiectului final al cărţii. Pe lângă erori de management critic, Steinhardt reuşeşte uneori „performanţa“ de a nu se referi aproape deloc la cartea pe care titlul intervenţiei sale pare că o anunţă. Nu ne referim aici doar la cazul foarte des întâlnit în scrisul lui Steinhardt, acela în care corpul textului supus atenţiei critice este permanent scurtcircuitat sau transplantat înspre un „dincoace“ sau un „dincolo“, devenind, după cum subliniază şi Ştefan Iloaie în studiul introductiv de la volumul Escale în timp şi spaţiu… (Polirom-Rohia, 2010), „doar un pretext pentru meditaţii etice, filosofice, religioase“, ci şi la acele situaţii în care subiectul pierde integral tangenţa cu ipostaza de comentator, livrând, în schimbul ideilor, simple divagaţii sau stări lirice, cum se întâmplă în frazele foarte stufoase sau de-a dreptul „kilometrice“. Este şi cazul frazei cuprinse în textul intitulat „O definiţie a Culturii“ (op. cit, pp. 478-481), unde presupusul comentator reuşeşte „performanţa“ regretabilă de a nu face nicio referire ideatică privind cartea Numele trandafirului a lui Umberto Eco, a cărei relectură se pare că i-a provocat întregul acces de intropatie lirică. Fireşte, textul ar fi putut deveni unul pe tema beneficiilor re-lecturii, însă rămâne foarte departe de acest ţel.

Ne rezervăm dreptul de a nu subscrie întru totul la observaţia formulată de către editorul volumului Escale în timp şi spaţiu…: „N. Steinhardt – chiar dacă prezintă uneori perspective dificile sau discutabile – dovedeşte mare încredere în textul pe care îl are în faţă şi mai ales în autorul care ‹‹l-a produs››, în buna intenţie a acestuia şi în valoarea pe care o transmite“ (op. cit, p. 34). Câtă vreme majoritatea interpretărilor sale tind înspre o răstălmăcire a sensurilor şi o deturnare a intenţionalităţilor (intentio auctoris, intentio operis), critica lui Steinhardt este una mai degrabă donjuanescă prin intropatie: ea înşală sau trădează textul supus atenţiei sale, în funcţie de frecvenţa propriilor sale proiecţii simpatetice asupra obiectului descris ori supus atenţiei. Fireşte că aceste scăderi ale discursului critic sunt compensate cu tot atâtea virtuţi asociativ-interpretative, mai ales dacă privim dintr-o perspectivă poststructuralistă, interdisciplinară şi care aduce pe picior de egalitate, în discursul critic, implicarea şi echidistanţa, şi fireşte că această critică îşi are propriile ancadramente şi propriile alibiuri.

Dacă în polemicile de idei purtate cu Henri H. Stahl (op. cit., pp. 264-274) sau chiar cu Roland Barthes (v. Prin alţii spre sine, Polirom-Rohia, 2012, pp. 446-452) eseistul aduce argumente convingătoare, în schimb, în contextul substituirii argumentelor cu simple disocieri temperamentale, optează pentru o stilistică apropiată de aceea a unui pamflet, ca în foarte expeditivul text dedicat romanului Herzog al lui Saul Bellow (v. Incertitudini literare, Polirom-Rohia, 2012, pp. 377-379). Deşi formulează obiecţii nu fără fundament, nu reuşeşte cu adevărat să le aşeze în pagină. Alteori, polemica nu este dusă până la capăt sau este redusă la un conspect, cum se întâmplă în comentariul asupra relecturii iconoclaste, întreprinse de un Harold Bloom „stăruitor şi duşmănos“, în privinţa gloriei literare întreţinute în jurul prozei şi, mai ales, a poeziei lui Edgar Allan Poe. În lipsa unor argumente reale, nu înţelegem, în finalul textului, în ce măsură se recurge la o formă de ironie uşor vetustă, în sensul „compătimirii“ lui Bloom pentru opţiunea sa critică şi în ce măsură i se acceptă – deşi cu amărăciune – unele dintre ideile susţinute. Textul decade în registrul unei dojane bătrâneşti adresate unui nepot vanitos şi obrăznicit:

„Poate că din cele cu semeţie rostite de H.B. să fie unele adevărate, poate că în raport cu legile, obiceiurile, tabieturile artei anterioare lui, Poe să fi părut (ori să mai pară) fantast şi extravagant; poate că din punctul de vedere al subtililor şi preaînvăţaţilor scribi de astăzi să se arate «bun pentru cei foarte tineri›». (…)

Şi să-mi fie permis a mai spune că-l compătimesc pe H.B. Când, în lumea aceasta unde nu toate şi nu mereu sunt bune şi frumoase, ne este dat a cunoaşte un om sau o lucrare de geniu, înţelept e să fremătăm de respect şi bucurie, să ni se facă pielea „piele de găină“, să nu ne stăpânim lacrimile, să binecuvântăm soarta, iar nu să emitem judecăţi cu iz de arhivist cusurgiu şi cârcotaş, de fată bătrână acră, de sergent majur aspru; ci, mai vârtos, să ne umilim şi să ne simţim fericiţi peste poate. Lacrimile şi înfiorarea receptorului alcătuiesc proba irecuzabilă a capodoperei; şi nu cred să fie cineva să fi citit Corbul şi să nu i se fi umezit ochii, să nu i se fi cutremurat sinea“ (Escale…, ed. cit., pp. 463-464).    

Este evident că discursul lui Steinhardt funcţionează – şi în acest caz – intropatic, livrând interlocutorului, în locul eşafodajului argumentativ, un soi de autoportret şi o retorică sentimental-diaristică, la fel cum un trecător care, păşind întâmplător în proximitatea unui cerşetor, i-ar oferi acestuia o carte de bucate, o monedă ieşită din uz sau orice alt accesoriu prea puţin folositor în acel moment. 

Majoritatea defecţiunilor de ordin hermeneutic provin dintr-o supralicitare a inductivului şi a secundarului. Un singur schimb de replici scurte, în care Caţavencu imploră iertarea şi o primeşte de la Zoe Trahanache, îi prilejuieşte subiectului, în eseul despre lumea lui Caragiale (Secretul „Scrisorii pierdute“, Apostrof, 1995), o întreagă anamneză lirică şi devine centrul unei argumentaţii „de o bogăţie fără seamăn“, cum remarca şi N. Manolescu, în Istoria critică… (p. 1429). Steinhardt îşi recunoaşte, de altfel, apetitul pentru glosa critică, câtă vreme orice cronică sau recenzie, „oricât de pricepută şi de cuprinzătoare ar fi, poate că tot nu epuizează materia, că mai dăinuie aspecte ori implicaţii neluate în seamă şi vrednice de relevat“ (Escale…, p. 349), după cum îşi recunoaşte şi înclinaţia, inclusiv în analiza poeziei, pentru un procedeu (capriciu?) precum acela mai sus descris: „Am eu o manie a mea de care e puţin probabil să mă pot dezbăra vreodată. Când citesc un volum de versuri, mă opresc la poezia care mi-a reţinut atenţia, o recitesc de câteva ori, cu plăcere crescândă, o învăţ pe dinafară şi mă îndrăgostesc năvalnic de ea. Mai mult decât atât: îmi permit să o consider deţinătoare a tâlcului întregii cărţi (ori măcar ciclu) şi încerc a desprinde din cuprinsul ei toate esenţele specifice ale [sic!] respectivului poet şi respectivei opere, în temeiul presupunerii că partea, întotdeauna, reflectă întregul“ (op. cit., p. 354).  

Comparatismul spontan, cu riscurile sale specifice, contaminările de ordin stilistic cu autorul supus analizei (este cazul majorităţii intervenţiilor sau comentariilor mateine ale lui Steinhardt), precum şi concepţia relativistă asupra valorizării şi verdictului critic („căci cine, pe tărâmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept?“, v. Prin alţii spre sine, ed. cit., p. 458) se înscriu în acelaşi program şaizecist şi post-şaizecist al denigrării revanşarde a teoriilor, instrumentelor şi metodelor critice, la care se referea şi Alex Goldiş în Sincronizarea criticii româneşti postbelice în deceniile opt şi nouă (Editura mlr., 2013). În combaterea demonului / fantomei terorismului metodologic, Steinhardt se întâlneşte cu opiniile unui alt interbelic activ pe tărâmul criticii postşaizeciste: „Nu mă împac nici cu metodele semiotice, nici cu cele structuraliste, nici cu intruziunea matematicilor în critica literară. […] Nu mă împac nici cu metodele psihanalitice, chiar când, în Franţa, au dat strălucite demonstraţii, ca acelea ale lui Bachelard, admirate şi la noi şi aplicate nu de mult operei lui Eminescu. Când citesc scriitură, conotaţie, denotaţie, sistem semnificativ, dimensiune semnificativă, proces enunciativ şi alte vocabule sau sintagme ale stilisticii şi lingvisticii noi, mă întreb ce înţelege publicul amator de literatură din acest jargon“ (Şerban Cioculescu, în România literară, nr. 37/1982, pp. 12-13). 

Făcând figură de şaizecist întârziat, Steinhardt se înscrie în acea majoritate a vocilor ce tratează lent (spre a respinge tardiv) chestiunea structuralismului, menţinând în chip paradoxal un interes constant în jurul acestei teme, fără a face „economie de metafore care să sugereze sterilitatea şi efectele mortificatoare ale acestuia asupra operei ‹‹vii››“ (Goldiş, op. cit., p. 173). Eseistul participă la ceea ce Adriana Stan, într-un foarte recent studiu dedicat avatarurilor structuralismului în România, numea „zgomotul de fond care nu mai reflectă vreun examen critic disociativ, ci imaginea catastrofică a unui pericol iminent“ (Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, mlr., 2017, pp. 220-221). După Steinhardt, „trucurile“ preferate ale structuralismului sunt: „al savantizării, al complicării celor simple, al creării unui (singur admis) limbaj aulic şi hierofanic. Cimiliturile şi rebusurile roiesc. Trebuie, de vrem să ni se acorde audienţă, să învăţăm noul jargon savant, să ne obişnuim cu negreşita complicare a lucrurilor celor mai simple, să deprindem a folosi (reverenţios) numai graiul biruitorilor. Şi trucul matematizării (cuantificării, statisticizării, taxonomizării) este de mare folos şi la el recurge din plin. Acela-i barieră, ecran şi cortină!“ (v. „Ţelurile structuralismului“, în Familia, nr. 10/1988, p. 6). 

Triadei nefaste înfierată mai sus i se răspunde pe un ton mai bătăios într-o convorbire cu Radu Săplăcan, în care Steinhardt nu se sfieşte să vină şi cu exemple: „Să nu gândiţi că vorbesc în deşert. Citiţi, spre pildă, studiul Poetică/Poietică al Irinei Mavrodin (altminteri critic ager şi mânuitoare foarte respectabilă a condeiului): veniţi de-mi spuneţi şi mie că aţi înţeles! Căci eu vă destăinui a nu fi izbutit (deşi nu mi-au lipsit strădania şi bunele întenţii) a lămuri şi nici a-mi explica rostul încâlcitei lucrări. Oare să existe în afară de poezia pură şi de literatură ermetică şi o critică hieroglifică?“ (Escale…, p. 183). 

În bogata literatură a mărturiilor postdecembriste cu privire la biografia lui Steinhardt transpare, între altele, o imagine ce posedă în chip special virtualităţile de reprezentare ale unei hiperbole pentru trauma resimţită de către fostul deţinut politic, aflat timp de 30 de ani (1959-1989) în vizorul Securităţii, o imagine revenită obsedant în multe dintre discursurile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe omul şi pe călugărul Steinhardt şi înzestrată, ca urmare, cu o însemnată pondere „imagologică“ în chestiune. Nu este vorba despre o imagine artistică, însă prin efectele pe care le capătă ea în relaţie cu traumele închisorii, ea poate primi accepţia unei hiperbole de sens invers, realizată prin micşorare exagerată: ne referim la imaginea punguţei de orez pe care o purta mereu cu sine indiferent unde mergea, sau, mai cu seamă, dacă participa la o reuniune sau întâlnire culturală unde erau servite adesea mese de protocol. În timp ce majoritatea colegilor săi de breaslă înfulecau pe rupte, monahul înmâna tacticos bucătăresei spre fierbere minuscula punguţă de orez, declarându-se la finalul mesei extrem de satisfăcut. „Vindecarea“ în detenţie, după cum se exprima Steinhardt în Jurnalul fericirii, „de fasoanele, nazurile şi ifosele“ burgheze, precum şi darul de a se bucura de „felioara de pâine cât de mică“ sunt, totuşi, dublate de contractarea unor boli, de agravarea simptomelor de tbc intestinal şi de moştenirea unor sensibilităţi profunde şi, prin urmare, nu pot eluda o realitate dramatică: „Când era în situaţii dificile – contractase o tuberculoză intestinală în închisoare, ale cărei efecte l-au urmărit toată viaţa, şi-a fracturat femurul, era cardiac şi avea tot felul de limitări fiziologice – se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu acelaşi gen de discurs: ‹‹Frate Virgile, eu cât nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!››“ (Virgil Ciomoş, în Călin Emilian Cira, Convorbiri despre N. Steinhardt, vol. i, Eikon, 2010, p. 109).

George Ardeleanu remarcă, la rândul său, şi alte reflexe moştenite în urma anilor de închisoare: „În mica chilie a lui Steinhardt de la Rohia, pe o noptieră, se află nişte ochelari negri de pânză. Întrebându-l pe ghidul mănăstirii despre rostul acestora, ni s-a spus că şi-i punea în fiecare seară, înainte de a adormi, ca reflex al anilor de puşcărie, în care somnul deţinuţilor era un coşmar din pricina nestinselor becuri de 1000 de waţi“ (v. N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii…, Humanitas, 2009, p. 243).

Aspectul este abordat şi de către unul dintre discipolii monahului, preotul arhimandrit Emanuil Rus, care mărturiseşte într-un interviu faptul foarte interesant că Securitatea era la curent cu aceste traume din închisoare ale lui Steinhardt: „I-au adus nişte câini la mănăstire care nu aveau ce căutau acolo. Aceştia lătrau şi urlau… Dânsul avea obsesie şi groază de câini, pentru că în puşcărie slobozeau câinii pe ei. Şi când îi auzea, îşi acoperea urechile… Dormea cu urechile acoperite… Cum era în puşcărie… Chiar şi pe ochi avea făcute din piele ceva, îşi punea pe ochi pentru că în puşcărie dormind cu becul aprins, pe dânsul îl deranja orice lumină şi nu mai putea să doarmă (pentru că acolo erau terorizaţi). Şi au adus un câine la mănăstire… Era un câine-lup care urla şi pe care părintele Nicolae îl lua şi-l plimba ca să tacă şi să nu-l mai audă. Acela eu spun că a fost adus cu intenţie…“ (v. Călin Emilian Cira, Convorbiri despre N. Steinhardt, vol. I, ed. cit., p. 85).    

Datorită entuziasmului unei convertiri pe deplin asumate, transferat adesea fraudulos şi în discursul receptării critice, referinţele steinhardtiene cu privire la traumele dobândite în urma închisorii şi terorii Securităţii – deloc puţine – ar putea să treacă neobservate. Ele sunt însă perfect decelabile în interiorul scriiturii sale. Orice privire de ordin stilistic asupra criticii sale din ultimele două decenii de socialism dictatorial, scurtcircuitată de nenumărate mărci ale argoticului, va putea confirma acest fapt.

Adrian Mureşan

N. Steinhardt, dincolo de convertire

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)