Totalitarism, rezistenţă, memorie

 

Vladimir Tismăneanu

 

Pentru generalul securist Aristotel Stamatoiu, eram „unul dintre cele mai îndârjite şi periculoase elemente ale exilului anticomunist“. Avea, cred, dreptate. Să-mi fie îngăduit să aduc aici un omagiu istoricului Vlad Georgescu, pe atunci directorul Departamentului Românesc, care m-a încurajat în chip constant să scriu despre avatarurile comunismului românesc şi mondial, despre curentele de idei din secolul xx, despre tribulaţiile totalitarismului şi geneza conceptului disident al libertăţii.

Ţin să omagiez, în egală măsură, memoria lui Noel Bernard, pe care mi-aş fi dorit din inimă să apuc a-l cunoaşte personal. De la el am învăţat ce înseamnă să respecţi rigoarea analitică fără a renunţa vreo clipă la imperativul inteligenţei morale. De-a lungul anilor ’80, am fost fericit că textele mele au fost transmise în lectura celei pe care o preţuiesc atât de mult, prietena mea Ioana Bernard. Radio Europa Liberă a fost şi rămâne familia mea spirituală. Nu cred că e nevoie să mai insist asupra relaţiei de dogoritoare prietenie pe care am avut-o cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, mentorii mei şi ai multora dintre prietenii mei de idei şi de valori, atunci, acum, mereu...

Contre tout espoir? Au fost destui cei care mă întrebau de ce nu mă opresc din această colaborare practic săptămânală (calculaţi domniile voastre cam câte mii de pagini se vor fi strâns). Eram în plină afirmare academică americană, nu depindeam nicicum financiar de acele transmisiuni. Le răspundeam că, asemeni Nadejdei Mendelista, socot că, la ceasul ororii totalitare, tăcerea este crimă împotriva umanităţii. Aşa gândeam în anii ’80, aşa gândesc şi azi...

O întâlnire cu Diavolul. Participam la o conferinţă cu titlul „Open Wounds: Reflections on Nazism and Stalinism“ care s-a desfăşurat la Einstein Forum din Potsdam în 2005. Organizatoarea era o cunoscută gânditoare americană, directoarea prestigioasei instituţii, autoare a câtorva cărţi despre „the problem of Evil“ în care a reuşit performanţa de a scrie pe larg despre cutremurul de la Lisabona şi de a evita subiectul Gulagului…

Între invitaţi, Markus (Mischa) Wolf (1923-2006), fostul şef al spionajului est-german. Alt marxist nepocăit, convins că Stalin nu a făcut decât să „denatureze“ idealurile nobile etc. Atletic, bronzat, arborând un aer californian, aducând cu Paul Newman la bătrâneţe, megaspionul (aşa îl numea Toader Paleologu aflat lângă mine în sală) a stat tot timpul alături de istoricul marxist Eric Hobsbawm. Au fost practic inseparabili în timpul conferinţei. Doi camarazi din era cominternistă, convinşi că Brigăzile Internaţionale din Spania au reprezentat onoarea umanităţii, că utopia bolşevică merită şi astăzi respectul oamenilor oneşti.

Au fost amândoi fascinaţi de „justeţea“ marxismului ca filosofie a istoriei. Koestler, Orwell, Serge, Manès Sperber, Istrati, Margarete Buber-Neumann, Souvarine? „Nişte renegaţi isterici“. Hobsbawm a rămas membru al PC din Marea Britanie până în 1991. Markus Wolf (care a murit în 2006) a declarat la un moment dat: „Dacă partidul îmi ordona Sari!“, întrebarea mea era automat: „Cât de sus?“ L-am întrebat public pe Wolf dacă printre cadrele Stasi au fost şi ex-nazişti. Fără să clipească, impasibil, mi-a răspuns: „Nici vorbă“. Era încă o minciună dintre atâtea debitate de-a lungul unei vieţi trăită sub semnul fanatismului.

Vladimir Tismăneanu

Totalitarism, rezistenţă, memorie

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)