Emil Gârleanu

  

Mircea Zaciu

 Mai popular decât I.A. Bassarabescu, dar mai legat de viaţa literară a epocii lui, este Emil Gârleanu, figură tipică de scriitor boem, a cărui viaţă a fost o permanentă luptă cu condiţiile umane rezervate scriitorului de o societate incapabilă să aprecieze arta şi artistul.

Gârleanu aduce atmosfera Iaşului de altădată unde a copilărit, a crescut, ca şi fiu de colonel ce era, pe uliţa boierească, pe Podul Verde, în faţa grădinii lui Mihai Vodă Sturdza şi în coasta pădurii Copoului. Viitorul scriitor a învăţat să citească din Povăţuitorul lui Ion Creangă, la şcoala de pe uliţa Patruzeci de sfinţi, unde iarna băltoacele îngheţate se prefăceau în gheţuşuri, „tribut al orelor de latină şi greacă“, cum le numeşte scriitorul. Mai târziu, iată-l la Şcoala Militară desfătându-se cu lecturile de la limba română şi citindu-i pe clasici. Intră în armată şi e plutonier de marină, coleg cu Jean Bart, viitor scriitor şi el. Dar la marină nu-i place, fiindcă se afla în duşmănie cu matematicile şi, cuminte, se mulţumeşte cu infanteria. E sublocotenent acum şi, lucru aproape paradoxal, scriitor. Încercările lui literare datează din jurul anului 1900, când, tânăr ofiţer la Iaşi, frecventează cercul „Arhivei“, revistă pe care o conducea istoricul Xenopol. Colaborează timp de doi ani la publicaţia ieşeană, cu cronici teatrale, plastice, recenzii, eseuri, poezii, epigrame, ba chiar şi câteva nuvele, semnând însă, pentru că regulamentul militar de atunci îl oprea să facă literatură, Emilgar. Regulamentul militar de atunci recunoştea în mod implicit că între ocupaţia militară şi artă există o mare incompatibilitate. De altfel, Gârleanu nu avea să rămână multă vreme în armată. După un scurt episod bârlădean, unde scoate revista „Făt Frumos“, scriitorul îşi urmează curajos vocaţia şi pleacă la Bucureşti, îmbrăţişând cariera scriitoricească. Pentru aceasta trebuia mult curaj şi multă dragoste pentru creaţie, ca să te avânţi în Bucureştii anilor 1900-1910, în vâltoarea vieţii literare, trăind mai rău ca salahorii şi scriind pentru bani scurte nuvele, foiletoane sau articole, din onorariile cărora abia dacă se acopereau cheltuielile pentru masa zilnică.   

Când începuse să scrie, chiar sub pseudonim, atrăsese atenţia superiorilor săi şi, ca o primă măsură disciplinară, fusese mutat de la Iaşi la Bârlad. Aici, Gârleanu a găsit peste aşteptările lui o intensă viaţă literară. La acea dată, apăreau în micul orăşel provincial patru gazete literare: „Semănătorul“, „George Lazăr“, „Vocea Tutovei“ şi „Paloda“, cea din urmă condusă de un tipograf-literat, George Caţafani, traducător de istorioare morale, care avea totuşi meritul că adunase în jurul publicaţiei lui câţiva scriitori promiţători. Gârleanu, cu entuziasmul său pentru activitatea scriitoricească, se hotărî să regrupeze forţele în jurul unei reviste cu un crez apropiat de acela al „Sămănătorului“, „Făt Frumos“. Revista scoasă de Gârleanu s-a menţinut însă foarte puţin timp. Copleşit mai ales de griji financiare, Gârleanu se mută cu revistă cu tot la Bucureşti, punându-se sub protecţia maestrului său, N. Iorga. Demisionase din armată şi avea să trăiască de acum numai din ce avea să-i aducă scrisul său. O vreme la „Sămănătorul“,  apoi la „Neamul românesc“, noua publicaţie a lui N. Iorga, unde scrie cronica măruntă, apoi la „Convorbiri critice“, revista criticului N. Dragomirescu, Gârleanu avea să cunoască până la sfârşitul vieţii calvarul unui om care a îndrăznit, în societatea burghezo-moşierească, să se dedice artei.  Fireşte, această îndrăzneală n-avea să-i ierte orânduirea, cum nu i-o iertase nici lui Eminescu, nici lui Caragiale, nici altor scriitori de vocaţie. Gârleanu avea să lupte aprig pentru drepturile scriitorilor, pentru organizarea lor într-o societate revendicativă, pentru răspândirea luminii în popor. Moartea îl va surprinde totuşi sărac, dar în plină activitate creatoare, la 1914, director al Teatrului din Craiova, |unde| el scotea şi redacta singur  revista „Proza“, cu acelaşi entuziasm curat cu care-şi începuse cu două decenii mai înainte spinoasa lui carieră.

Am spus că începuturile lui literare se plasează în jurul anilor 1900, în jurul revistei „Arhiva“. In cronicile şi articolele de aici, Gârleanu îşi mărturiseşte un crez literar ţărănist, cu multe identităţi programatice  cu concepţia ce se cristalizează tocmai atunci în paginile „Sămănătorului“. Coincidenţele se pot urmări mai ales în conferinţa rostită la „Societatea Universitară“, Ţăranul soldat, publicată în broşură la 1901. Este şi aici un elogiu al ţăranului român, care, îmbrăcând haina ostăşească, crea, prin jertfa vieţii sale, independenţa de stat a României. Idee ce va reveni şi mai târziu în unele din schiţele sale de război. Cultul vieţii patriarhale a ţăranului, nepervertită de civilizaţia capitalistă îl îndreaptă şi către Creangă, în opera căruia găseşte şi cel mai preţios elogiu făcut omului simplu şi moravurilor lui sănătoase. Încercarea asupra lui Creangă, studiu publicat  la Iaşi în 1902, este rodul unei repetate lecturi a operei marelui humuleştean. Trecutul l-a preocupat de multe ori şi în multiple forme pe scriitorul nostru. Multe din schiţele şi însemnările pe această temă risipite prin publicaţiile vremii au fost adunate şi publicate postum în volumul Privelişti din ţară. În ciclul de schiţe, Gârleanu evocă, cu prilejul unei călătorii, lumea Mirceştilor, unde a trăit şi a scris Vasile Alecsandri. Personalitatea poetului e evocată în Casa lui Alecsandri. Dacă în fosta locuinţă a poetului grija soţiei acestuia a păstrat neatinsă atmosfera ce-l readucea în memoria generaţiilor de azi, în schimb mormântul lui Alecsandri zace în paragină, fiindcă oficialitatea are alte griji decât să cinstească memoria unuia dintre cei mai mari poeţi pe care i-am avut. Gârleanu scoate la lumină şi biciuieşte de câte ori are prilejul neînţelegerea burghezo-moşierimii pentru valorile culturii româneşti.

Aceleaşi probleme ale trecutului scriitoricesc, pentru care Gârleanu cere mai mult respect şi grijă, revin în Casa lui Ion Creangă şi Casa Irinucăi.  În Mormânt uitat  atrage atenţia asupra mormântului lui Traian Demetrescu, poet gingaş şi pe nedrept lăsat în uitare. Nici mormântul lui Heliade Rădulescu din curtea bisericii Mavrogheni din Bucureşti nu se bucură de vreun respect. Din mormântul lui Anton Pann a rămas doar o piatră ştirbită de vreme, iar mormântul Veronicăi Micle, „dulcea iubire“ a nefericitului Eminescu, n-are, în mănăstirea Văratic unde odihneşte, nici măcar însemnarea numelui moartei, necum faptul că a fost şi ea o poetă. Maicile nu se îngrijesc de acest mormânt, pentru că „doar moarta n-a lăsat nimic mânăstirii“. Iată încă un motiv care dictează scriitorilor necesitatea de a se organiza şi de a prelua în mâinile lor grija pioasă a memoriei marilor înaintaşi. Dar amintirea lor trebuieşte ţinută vie şi în alt fel. Manuscrisele lor trebuiesc adunate cu grijă, operele lor reeditate, explicate. Gârleanu reaminteşte contemporanilor săi centenarul lui Gr. Alexandrescu, despre evenimentul morţii lui Tolstoi, genial creator umanist, sau, în alte însemnări, despre soarta tragică a manuscriselor lui Creangă, în care un băcan învelea marfă clienţilor săi.  Gârleanu, cu entuziasmul său mereu viu, a întreprins el însuşi reeditarea în ediţii de popularizare a operelor  lui Alexandrescu, Kogălniceanu sau C. Negri. Tot atunci, prelucrează după Barac Halimaua, una din cărţile de circulaţie universală. Nu uită nici necesitatea îmbogăţirii repertoriului traducerilor şi traduce singur din Maupassant,  dedicat primei organizaţii scriitoriceşti din ţara noastră, Societatea Scriitorilor Români. Cu câtă bucurie notează el ziua în care, într-o sală a Liceului Lazăr, se puneau bazele noii societăţi care  a şi pornit apoi prin ţară ţinând şezători şi unind mai strâns viaţa scriitorilor de aceea a poporului. Dar şi cu ce tristeţe notează foarte curând focul de la  palatul Luvru, în care s-a mistuit tot avutul proaspetei şi atât de greu închegate-i societăţi scriitoriceşti (Un rug uriaş). Gârleanu a fost însă preocupat şi de soarta intimă, de viaţa materială zilnică a scriitorilor români. Lupta scriitorilor români pentru onorarii, ca şi pentru legiferarea raporturilor dintre scriitori şi editorul capitalist sunt susţinute cu pasiune de către foiletonistul nostru. În Compturile scriitorilor, el răspunde şi răuvoitorilor care-l acuzau că vrea să comercializeze literatura, că îndeamnă talentele să se „vândă“. Acestora Gârleanu le dă riposte serioase, aducând mărturia tragicei existenţe a lui Eminescu, „o ruşine a vremii lui“, sau pilda unor poeţi mai mărunţi, dar atât de promiţători, ca Traian Demetrescu, Petică, I.C. Săvescu, care „au apus fără vreme în pragul celei mai negre mizerii, şi-n mijlocul unui Bucureşti înecat de avuţii“ (Privelişti din ţară, p. 14). Tocmai pentru a preîntâmpina repetarea unor astfel de cazuri tragice, scriitorii trebuie să se organizeze şi să-şi pretindă drepturile. Ideea revine în ştigul scriitorilor noştri, în care arată la ce nedemnă exploatare e supus scriitorul de către editorul capitalist. Nu numai operele originale sunt infinit mai prost plătite decât câştigul ce-l realizează editorul pe piaţă, dar şi traducerile aduc scriitorului o sumă de 500 lei pentru o muncă de 4 luni, iar editorului 2.500 lei „fără nici o străduinţă“. Gârleanu îi îndeamnă pe confraţi să-şi tipărească operele pe cheltuiala lor şi să reziste exploatării neruşinate a editorilor capitalişti.  În Însemnările de duminecă, scriitorul adună foiletoane şi notaţii pe  marginea unor evenimente ale epocii. Sunt însemnări despre manualele şcolare sau despre starea ţăranului sau se opreşte cu aceeaşi pietate asupra câtorva figuri ale teatrului  românesc. Sunt însă şi foiletoane în care Gârleanu abordează probleme de teorie literară, dovedind un crez literar realist, care respinge reţeta naturalistă. Munca scriitorului cuprinde cele mai substanţiale notaţii în acest sens. Pornind de la procedeul scriitorilor realişti de a nota tot ce observă, pentru ca faptele brute din viaţă să le servească la viitoarele opere, Gârleanu îi îndeamnă şi pe scriitorii noştri să urmeze acest exemplu, căci creaţia nu se reduce la memorie şi inspiraţie, ci e o muncă superior organizată şi complexă. Caietele de însemnări nu sunt numai cochetărie, cum cred unii, sau o simplă pedanterie cum ar fi înclinaţi să creadă alţii, ci o latură practică a muncii de creaţie. Manuscrisele lui V. Alecsandri sau Eminescu, scrie Gârleanu, probează ce muncă uriaşă e cea a unui artist conştient de arta sa, a unui artist îndrăgostit de „formă şi cuvânt“ (p. 145). Tocmai către cercetarea clasicilor trebuie să ne îndreptăm azi, crede Gârleanu, căci ei ne dau şi pilda unei înalte conştiinţe artistice. Clasicii sunt un izvor de învăţături multiple pentru scriitorii contemporani (Schilodirea limbii, Înapoi spre clasicism). În  Artistul şi lumea din afară, Gârleanu critică „reţeta“ literară, procedeu utilizat de scriitorul naturalist: „Iată pe autorul nuvelei aşezat la masa lui de scris să înfăţişeze o privelişte a mizeriei. Întru acest scop îşi închipuie sau îşi aminteşte un pomelnic de datorii, cu cifra exactă a fiecărui creditor, îi adună pe aceştia din urmă la fereastra unui subsol mucegăit, înnoadă o ceartă de mahala între cei doi soţi, cărora vrea să le arate sărăcia şi, din contrast, glasul piţigăiat al femeii dinăuntru şi răgetele creditorilor din afară, scoate efectul mizeriei omeneşti. Dar ce păcat că faptele şi suferinţele omeneşti nu se pot amesteca cu proporţiile în care se amestecă ouăle cu untul ca să iasă nişte jumări bune. Căci realitatea nu poate fi interesantă decât prin ea însăşi, transpusă în toată cruditatea ei, fie pe o pânză, fie într-o scriere literară, realitatea rămâne înjosită tocmai pentru că luând-o de pe temelia ei firească o aşezi pe alta şubredă. Fotografia nu poate înlocui pictura, nici stenografia literatura. N-ai avea atunci decât să porţi la îndemână un creion, să notezi orice convorbire ce ţi s-ar părea interesantă şi s-o aşterni apoi pe hârtie, şi să-ţi închipui cu aceasta că ai descoperit încă un colţ al sufletului omenesc. Dar arta creează, realitatea prinsă de ochiul unui artist e din nou creată, îmbrăcată numai în acest vestmânt ea poate să aibă dreptul la o nouă viaţă, la o viaţă veşnică. Acţiunea artistului, crede Gârleanu, se aseamănă cu aceea a razei de soare care desface în picătura de apă toate cele şapte culori ale spectrului solar. Dar el îi mai adaugă ceva din întregul capital de observaţie pe care ochiul lui, în chip inconştient, l-a cules din atingerea lui cu viaţa. Aceasta e lucrarea cu adevărat vitală, lucrarea neprevăzută,  acesta e râul al cărui curs poţi să-l bănui sub ce efect de lumină îşi va duce undele în clipa ce vine. Din acest capital de observaţie şi experienţă, răsare partea cu adevărat personală a scriitorului, care-l aşează pe scara valorilor“ (pp. 91-92). Este în aceste pagini – succint –  dar totuşi atât de frumos exprimat, o lecţie de realism.

Atât despre ideile literare ale scriitorului. Ele au fost dezbătute cu multă vervă, cu ironie sau cu căldură (cum aţi văzut din citatul de mai sus) în foiletoane pline de vioiciune. Cu ele, Gârleanu merge pe drumul larg deschis de înaintaşii săi, pe drumul sănătos al creaţiei realiste. Dar alături de alţi scriitori ai epocii care au mărturisit un crez realist în literatură, Gârleanu aduce în aceste foiletoane atmosfera fierbinte a luptelor literare ale epocii. Nu luptele dintre diferitele grupări şi reviste literare ale vremii, ci bătălia uriaşă pentru dobândirea şi clarificarea acestei conştiinţe, la care Gârleanu a contribuit foarte mult prin foiletoanele şi activitatea sa practică. De aici, suflul combativ al acestui sector al operei lui Gârleanu şi, de aici, simpatia caldă pe care figura modestului fondator al Societăţii Scriitorilor Români ne-o inspiră azi.  

Dacă preocupările lui teoretice datează din epoca în care frecventa cercul ieşean al „Arhivei“, tot de atunci se plasează şi debutul său ca prozator. Dreptatea cerească, povestea unei secte şi a unei inundaţii la ţară; Mama Catrina, o încercare primitivă de a prinde ultimele clipe ale unei ţărănci sărace, sunt bucăţi scrise fără ştiinţa compoziţiei, cu accente dramatice. Acestor prime încercări li se adaugă un ciclu de evocări din viaţa de altădată, Bătrânii, schiţe din viaţa boierilor moldoveni, risipite prin „Arhiva“ şi „Făt Frumos“ şi apoi adunate în volum în 1906. La un an abia, scriitorul scoate o nouă culegere de nuvele, Cea dintâi durere. Evocarea unor existenţe şi întâmplări defuncte continuă cu Odată, amintiri şi schiţe (1908), cărora le urmează Într-o noapte de mai şi 1877. Schiţe din război, ambele apărute în 1908 şi trădând apariţia în creaţia lui Gârleanu a unor noi atitudini. Acestea – rezultat în special al contactului scriitorului cu cercul „Convorbirilor critice“ – capătă amploare în anul 1909, adunate sub titlul Punga şi Nucul lui Odobac (1910). În acelaşi an, scriitorul îşi împrospătează maniera cu scurtele poeme în proză Din lumea celor care nu cuvântă, O lacrimă pe-o geană şi Privelişti din ţară. Volumele postume apărute în 1915 completează cronologia operei scriitorului.

Volumele de nuvele ale lui Gârleanu dau în succesiunea lor cronologică o imagine a evoluţiei talentului lui de povestitor. De la evocarea vieţii patriarhale din Bătrânii către observaţia existenţelor umile, a dramelor din mediul rural şi cu scurte incursiuni – nu cele mai reuşite însă – în mediul mic burghez. În 1908, când scrie volumul 1877. Schiţe din război, Gârleanu avea, pe tema războiului independenţei, câteva modele prestigioase. Între acestea, alături de În război, romanul lui D. Zamfirescu, trebuie remarcată apariţia în 1905 a Poveştilor din război ale tânărului scriitor Mihail Sadoveanu. Schiţele lui Gârleanu merg pe aceeaşi linie de evocare a faptelor de arme ale oamenilor simpli care au făurit de fapt independenţa ţării. Apărute imediat după răscoalele ţărăneşti din 1907, ele constituiau un elogiu adus eroismului ei şi, în acelaşi timp, umanismului ţăranului nostru. Spre deosebire de D. Zamfirescu, care credea la acea dată că sufletul oamenilor simpli nu merită atenţia scriitorului, căci sunt fără evenimente, ca neantul. M. Sadoveanu şi Emil Gârleanu dezvăluie în povestirile lor o parte din universul lăuntric atât de bogat al omului din popor. Viaţa în cazarmă e prezentă la Gârleanu ca o preocupare mai veche a scrisului său. Schiţele Colonelul, Patima, Gruşan, Fraţii, Părtaşi, Fugitul, publicate în Cea dintâi durere, conţin alături de nota de sentimentalitate uşor romantică, specifică de altfel întregii opere a scriitorului nostru, şi unele accente critice. Elementul epic este şi el simţitor în creştere. El va căpăta însă un relief deosebit în volumul 1877, unde notaţia evenimentelor din război se face adeseori cu specificitatea jurnalului de campanie. Dramatică şi scrisă cu emoţie conţinută e bucata Răniţii, dominată de ideea generoasă de înfrăţire pe care oamenii simpli o nutresc întotdeauna peste interesele stăpânitorilor. Dar această idee e pusă în mod deosebit în bucata Prizonierii. Ton şi peisaj, atmosferă, totul în această bucată aminteşte tabloul „Capete de prizonieri turci“, zugrăvit cu atâta înţelegere şi umanitate de Grigorescu. Santinela, Un viteaz evocă alte aspecte ale aceluiaşi război cu aceeaşi sobrietate şi condensare realistă a faptului mărunt în aparenţă, dar bogat în semnificaţii mai adânci. De altfel, întotdeauna când îşi îndreaptă atenţia asupra temelor ţărăneşti, scriitorul reuşeşte să contureze caractere colţuroase, oameni desenaţi în cărbune, surprinşi în încleştarea luptei pentru existenţă, căreia încearcă să-i smulgă puţină fericire. Tonurile sunt însă sumbre şi naraţiunea e pătată adesea de unele note naturaliste. Aceasta determină uneori pe scriitor să sondeze latura instinctuală şi primitivă a acestor suflete simple. Nu se poate nega însă bucăţilor inspirate din viaţa ţărănească un anume pitoresc  în surprinderea psihologiei rurale, aspră, brutală, dar plină de veridicitate. Un exemplu tipic este nuvela Înecatul. Incidentul înecatului este abia un pretext, pentru ca, în jurul mortului, scriitorul să schiţeze câteva tipuri de o rară savoare, de la cinicul morar care nu admite să se pescuiască la moara lui toţi înecaţii, şi până la fratele înecatului care soseşte în goana căruţei şi se repede la mort nu pentru a-l jeli, ci ca să-l scotocească prin buzunare după o pungă cu un franc. Această cunoaştere a metehnelor rurale care dau tipuri de un primitiv comic îl singularizează pe Gârleanu dintre sămănătorişti, cel puţin în ce priveşte zugrăvirea vieţii săteşti. Gârleanu prevesteşte aici tehnica în care va lucra nu peste multă vreme Rebreanu, în nuvela Punga. Aici, Gârleanu ne introduce în zona nedefinită geograficeşte dintre sat şi mahala, în lumea golanilor pe care autorul lui Ion îi va prinde în câteva tipuri bine conturate. În Punga e vorba de doi soţi care şterpelesc din buzunarul unui sinucis găsit pe o bancă din parc, o pungă. Tranziţiile de la lăcomia şi bucuria chilipirului la spaimă sunt admirabil prinse de scriitor. Punga tulbură existenţa mizeră a celor doi soţi, cu neprevăzutul care răstoarnă ordinea anostă a traiului lor zilnic. Această întâmplare aruncă o lumină puternică asupra adevăratului lor caracter, aţipit în dosul platitudinii vieţii pe care o duceau. Punga le înseninează relaţiile, punga le scoate la iveală vechile ranchiuni şi amărăciuni. Pentru ca, în cele din urmă, eroii să descopere că în pungă nu se aflau decât două cartuşe de revolver. Cu astfel de calităţi de psiholog, atent la reacţiile eroilor săi, Gârleanu era indicat să dea în Nucul lui Odobac o creaţie puternică. Aici, povestea se desfăşoară în umbra unui copac gigantic, hotar de moşie, stufos şi puternic, frumos simbol pentru drama ce se deapănă şi ai cărei eroi sunt bătrânul Teoader Odobac, sever în dragostea lui pentru nepotul său Mitru, şi neînduplecat în ura pentru soţia acestuia, Ruja, hoaţa de cai, bărbată şi vicleană. Intrigile acesteia aduc în cele din urmă tăierea nucului şi, fireşte, sfârşitul lui Toader Odobac, care se spânzură în crengile copacului osândit, incapabil să-i supravieţuiască. Remarcabil nu este în această nuvelă numai prezenţa şi simbolul fantastic al uriaşului copac, atât de sugestiv descris de autor, ci şi dibăcia cu care Gârleanu îşi înnoadă intriga, abilitatea cu care ne conduce spre finalul atât de uman al nucului care se prăbuşeşte răpus, odată cu bătrânul ce se spânzurase în crengile lui. În schimb, când scriitorul părăseşte mediul patriarhal al boierilor sau al ţăranilor, povestirea trădează o simţitoare scădere a puterii de creaţie, oarecare grabă şi neglijenţă în construcţie, evidente alunecări către foileton şi către maniera naturalistă. În acest sens putem pomeni Într-o noapte de mai, Ochii, Furnica şi În ajunul Crăciunului, unde lumea mic-burgheză e surprinsă în conflictele ei intime, adesea triviale, tratate însă cu o notă de sentimentalism afectat. Tanti Amalia, În odăiţa ei, Fereastra, Tâlharul, Geloşii nu se pot salva din anecdotic. Un volum de capodopere e schiţa unui foileton în care autorul ironizează moravurile literare ale epocii. Câteva elemente satirice aduce Comoara, scurtă povestire care aminteşte pe Hagi Tudose al lui Delavrancea, dar mai ales întâmplarea cu oratorul Tase, silit, printr-un concurs nenorocos de împrejurări, să vorbească în aceeaşi zi, la două întruniri, pentru şi împotriva guvernului. Cu tot elementul său anecdotic, aici scriitorul a ştiut să realizeze esenţa de clasă a personajului, figura tipică de oportunist, demagog, lipsit de convingeri sincere, capabil să apere interesele oricărui partid, cu condiţia să fie bine plătit. Nenorocosul, Lux, Visătorul,  Palavragiul, Secretul marchează alunecarea de la transfigurarea artistică a faptului divers la foiletonul cu note moralizatoare (mai ales în Pisălogul şi Palavragiul), dar fără forţa de generalizare şi tipizare întâlnită la Vlahuţă, bunăoară, care cultiva acelaşi gen.

* * *

Deşi n-avea talent descriptiv, Gârleanu şi-a încercat condeiul şi în naraţiunea descriptivă. Iaşul în iulie, 1910, De la Scheia la Hârlău-Sascut, Pe potecile Ceahlăului sunt tablouri disparate dintr-o „Românie pitorească“, fără altă valoare decât cea documentară. De altfel, natura îl tentează pe Gârleanu şi adesea în nuvelele sale se strecoară câte o scurtă notaţie de peisaj fără culoare sau relief. Printre boieri şi cocoane, în ciclul Bătrânilor, îşi face loc o natură rece, uneori stilizată, amintind însă mai degrabă un tablou decolorat şi stângaci. Gârleanu nu a avut ştiinţa peisajului şi simţul plasării acestuia cu o finalitate bine definită în mijlocul naraţiunii epice. Tocmai de aceea, ciclul de mici poeme în proză Din lumea celor care nu cuvântă, cu toată emoţia din care izvorăsc, au un aer artificial şi fabricat. Seamănă cu  bibelourile făcute în serie. Ceea ce nu înseamnă însă că unele bucăţi ale ciclului n-au mai multă gingăşie şi chiar o ştiinţă deosebită de construcţie şi de gradaţie a sentimentului, pentru a specula efectul asupra cititorului. Poemul în proză este însă un gen pretenţios şi puţin cultivat în literatura noastră. Cred că Gârleanu, prin lirismul unei bucăţi cum ar fi Căpriorul, prin umorul blajin din Musculiţa, sau prin capacitatea meritorie de a surprinde contrastul dintre armonia naturii şi aceste „tragedii de o clipă“ nu stă mai prejos decât alţi confraţi ai săi, cum ar fi  umorul scânteietor şi fantezia verbală extraordinară a poemelor în proză ale lui Macedonski, Anghel şi T. Arghezi. Alături de aceste mici tablouri de natură exterioară, scriitorul a încercat nu fără succes câteva tablouri „în genul celor interioare“ ale lui Bassarabescu. Scrinul sau Jilţul lui Gârleanu nu au, fireşte, arhitectura minuţioasă şi extrem de bine încheiată a lui Bassarabescu, reconstituirea, prin intermediul unui peisaj sau al unui interior a rezistenţei umane, a tipului social, absent din cadrul bucăţii, dar sugerat în mod special în trăsăturile-i tipice prin aşa numita „mărturie a lucrurilor mute“. La Gârleanu există doar evocarea, prin mijlocirea unor obiecte ce ies din uz, a atmosferei vieţii patriarhale. Este, de fapt, o altă manieră de a concepe specia şi nu-i lipseşte lui Gârleanu un bogat conţinut afectiv, cum are prezentarea lirică a Jilţului străvechi.

*

Lirismul reţinut, autentic, sinceritatea emoţiei vizibile conferă culoare ciclului Bătrânilor, schiţe din viaţa boierilor moldoveni, care sînt cea mai rezistentă parte a operei lui Gârleanu. Scene din viaţa boierilor cu evocarea vieţii patriarhale din trecut, cu episoade idilice sau cu întâmplări hazlii (Franţ). Scriitorul urmăreşte, însă, cu predilecţie viaţa boierimii în noile condiţii sociale, o viaţă tihnită de oameni scăpătaţi şi care-şi păstrează şi în sărăcie demnitatea şi tabieturile. Boierii lui Gârleanu sunt oameni întregi, cu simţul humorului şi cu tabieturi pe care le păstrează cu sfinţenie (O zi ca altele, De vorbă într-o seară de iarnă). Ei nu renunţă la felul lor de a trăi, surzi la progresul vieţii din jur care curge şi se preface pe lângă ei rămânându-le străină (Boierul Furtună). Dezorientaţi de haosul noilor relaţii sociale, ei le resping categoric, refuzând să se integreze în ritmul vieţii capitaliste, retrăgându-se în amintiri sau închizându-se în casele lor, cultivând prietenii distinse, însurându-şi şi măritându-şi fetele şi băieţii între ei. Amintirile şi vechile tabieturi sunt singurele resorturi care-i mai ţin în viaţă;  dar tot ele le conferă un fel de automatism sufletesc  care le dă un aer de manechine prăfuite. Ticuri, metehne, tabieturi sunt prinse cu acuitate de scriitor, care are un ochi bun de psiholog, dar învăluie mecanismul sufletesc al personajelor sale într-o ironie duioasă. Ironia observaţiei psihologice la Gârleanu se dizolvă în duioşie, într-o atitudine de compasiune şi participare afectivă a scriitorului. Povestind, scriitorul devine, cum bine observa Iorga, „sentimentalul zguduit el însuşi de ceea ce spune“. Iată, de pildă, Sineturile conului Gheorghieş, singura distracţie a boierului scăpătat, care şi-a risipit averea împrumutând fără socoteală în dreapta şi-n stânga. Chitanţele împrumuturilor, rămase fără valoare (de vreme ce nici cuconul Gheorghieş nu se mai gândeşte serios să-şi revendice drepturile), sunt o lectură inofensivă în serile lungi de iarnă, când în picoteala din faţa sobei, bătrânul boier ticluieşte noi planuri financiare. Boierul Toader din Bătrînii are altă manie: acea a amintirilor povestite şi răspovestite la nesfârşit. După clipa de gândire, el ştie să-ţi spună precis ce fel de dulceaţă, cu ce fel de linguriţă mâncase el în cutare zi şi în cutare împrejurare. El aminteşte de nişte hamuri ruseşti vândute lui de boierul Gavrilă şi de un vizitiu ţigan care se îmbătase crunt după ce furase şi înghiţise un curcan. Conu Iordache Iovu are mania hainelor şi a redingotelor pe care le îngrămădeşte într-un dulap din fundul casei, scuturându-le de două ori pe an şi punându-le în buzunare săculeţe cu boabe de piper şi tutun ca să le ferească de molii. Coana Aurica are meteahna dereticatului. Fiecare lucruşor din casă e prăfuit întâi cu o scuturătoare făcută din pene moi de clapon, pe urmă e şters pentru lustru cu o petică curată şi, în fine, coana Aurica suflă asupra lui, „ca nici o bănuială de colb să nu rămâie“ (Într-o duminecă). Şi cu toţii la  un loc iubesc tihna după-amiezelor, îşi spun ceremonios „dumnealui“ şi „dumneaei“, joacă câte o conţină prădată, se feresc să-şi însoare copii pentru că lumea s-a stricat, curţile sunt pline de acărţenii, încât ţi-e lehamite: cumpără numai la negustorul Maramet, a cărui dugheană e ea însăşi o epavă a vremurilor trecute, nici în ruptul capului nu vor să se urce în tren atâta vreme cât au la îndemână o droşcă proprie, hodorogită de drumuri şi spălată de ploi. Dar, oricât vreau ei să ignore viaţa dinafară şi prefacerile acesteia, societatea le impune legea ei de fier. Fie că le strică tihna unei după-amieze de duminecă, încercând să-i amestece în febra vieţii politice, fie că-i răpeşte pe unii dintre ai lor şi-i face unealta unor moravuri electorale dubioase. Alteori, societatea capitalistă se prezintă sub înfăţişarea tânărului domn Nicolaide, avocat spilcuit, demnitar politic şi milionar, dar fiu al unui covrigar grec, care are îndrăzneala să ceară mâna fiicei boierului Furtună. Conflictul strâns dintre realitatea socială şi aceste epave ale trecutului patriarhal e cuprins mai epic în nuvela Boierul Iorgu Buhtea. Nuvela nu prezintă niciun interes epic, caracterele sunt şterse şi fără relief; şi scena duelului, păstrând o uşoară amprentă de epocă, e lipsită însă de dramatism, deşi corectă în construcţie. Nuvela se impune mai mult pentru rechizitoriul făcut lumii noi, capitaliste, de pe poziţiile boierimii feudale, ruginite în vechile tipare de viaţă.  Această boierime vede cu spaimă că nu-şi mai recunoaşte târgurile unde se născuse, copilărise şi îmbătrânise. Vechile aşezări se spulberă, uliţi noi se taie fără milă, casele vechi sunt dărâmate, chiar în cafeneaua boierească năvăleşte lumea obraznică, gălăgioasă, dar puternică prin forţa banilor, a misiţilor, agenţilor electorali, deputaţilor şi negustorilor de grâne, lumea capitalistă. Boierii, retraşi într-un colţ al cafenelei, unde patronul condescendent le-a pus preş pe jos şi masă de marmoră, asistă cu durere şi resemnare la stingerea lumii lor. Unul câte unul se sting şi ei. Sfârşitul unora e viforos, ca acela al boierului Iorgu Buhtea, alţii se sting liniştit pe un drum de ţară prăfuit, aproape  de Iaşi, ca boierul Costache din Suflet de femeie. Ca o amară ironie, nici dorinţa bătrânului boier (aceea de a muri în casa lui bătrânească din Iaşi) nu i se împlineşte şi se stinge pe drumul de poştă, înainte de a intra în oraş. Soţul coanei Elencu „s-a stins de bătrâneţe, ca o candelă“ (O zi ca altele). Conu Vasile se stinge în cămăruţa lui rece la marginea oraşului, după ce şi-a amintit printre lacrimi, împreună cu băcanul, strălucirea vremilor de altădată. Gârleanu aruncă asupra crepusculului boierimii de altădată o lumină blândă, de împăcare, de conştiinţă a încheierii misiunii sale istorice. Boierii lui Gârleanu trăiesc şi mor cu decepţie, cu decenţă.  Nu se poate nega acestor episoade emoţia autentică, ca şi forţa cu care se desprinde din materia epică ideea inevitabilităţii pieririi acestei clase. Numai că stingerea unei clase este totdeauna dramatică şi spectaculoasă. Niciodată în istorie n-a murit o clasă cu resemnare şi n-a căzut răpusă de invazia unei forţe sociale fiindcă şi-ar fi dat seama de inutilitatea luptei. Amintiţi-vă că Dinu Iorguleţ al lui Zamfirescu prinde viaţă abia în clipa când, părăsind jilţul paraliziei şi senilităţii, încearcă printr-o ultimă şi dramatică aventură să-şi recâştige pământul.  Forţa simbolică a timpului şi a scenei din  romanul lui Zamfirescu e foarte instructivă, prin contrast, în cazul lumii lui Gârleanu. De asemenea, acest proces al destrămării vechii boierimi îşi va găsi o icoană artistică extraodinară la Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, unde, de asemenea, e pusă în lumină cu mare forţă ideea că o clasă nu cedează de bună voie poziţiile ei economice şi sociale, că ea nu moare până nu a încercat să se apere şi să reziste cu îndârjire. La Gârleanu, această lecţie de istorie lipseşte, stingerea boierimii devine lirică şi minoră datorită urmelor puternice pe care concepţia „Sămănătorului“ le-a lăsat în viziunea socială a scriitorului. La Gârleanu, boierimea nu opune nimic noilor realităţi pe care vrea pur şi simplu să le ignore, să evite contactul cu noua realitate socială, creându-şi insule. Realitatea istorică a fost alta: boierimea, deşi în plin proces de destrămare, minată de capitalism, continuă totuşi să deţină multă vreme supremaţia puterii politice şi economice, dictând burgheziei trădătoare compromisul. Ştia doar că evoluţia politică a României s-a petrecut în tiparele acestui compromis burghezo-moşieresc.  Amprentele concepţiei sămănătoriste se reunosc încă mai pregnant în scenele idilice din viaţa boierimii scăpătate (La cules de vii, În ajunul Anului Nou, De vorbă într-o seară de iarnă) în care circulă boieri artificiali, purtând afectat nume neaoşe, căutate în hrisoave sau confecţionate de autor ad-hoc, pentru a demonstra „românismul“ vechii boierimi: Corbu, Furtună, Lupu ş.a. Dulcegăriile, scenele stilizate, mărturisirile amoroase ridicole, un sentimentalism greoi inundă pagina. Emoţia reţinută a stingerii boierimii, întâlnită uneori în prezentarea decorului mut, a mobilierului (Scrinul), nu se mai regăseşte în aceste bucăţi.

În scurtele scene ale  amurgului boierimii se dezvăluie, de fapt, arta de povestitor a scriitorului, caracterele acestei arte, procedeele ei: notaţia exactă şi concretă, cu grija amănuntului ca în gravurile de epocă, ceea ce dă culoare şi un parfum de vechime povestirii. Existenţa eroilor e reînviată în detaliile ei: conu Iordache Iovu îşi păstrează hainele în „odaia cea mai din fundul casei, într-un dulap mare de nuc“, ceea ce sugerează proporţiile încăperilor şi arhitectura mobilierului bătrânesc; coana Anica se găteşte pentru „pasianţuri“ ca pentru o ceromonie oarecare la care ar fi invitată: „ea îmbracă, cum e iarnă, scurteica îmblănită şi se leagă la cap cu tulpan alb tivit cu arnici roşu şi îşi pune cerceii cu rubiele în urechi“ (Într-o duminecă). O altă notă specifică a scrisului lui Gârleanu este humorul blajin cu care scriitorul priveşte adesea şi lucrurile, şi întâmplările vieţii. Bătrâneasca înţelepciune a lui Seneca, zăpăceala oratorului demagog Tase, ca şi întâmplarea primarului din bucata Hambarul sau soarta musculiţei strivită de ceaslovul părintelui Gheorghe conţin aceeaşi notă de humor blând, îngăduitor, fără urme de sarcasm.

Prin aceste calităţi ce zugrăvesc un mod propriu de a privi lucrurile, Gârleanu se alătură realiştilor epocii sale. Cu atât mai mult cu cât, în lungul vieţii chinuite de lipsuri, scriitorul a ştiut să ridice o voce fermă atunci când a apărat drepturile artei şi ale artistului. Poate nepriceperea realităţii istorice, dincolo de urmele pe care contactul cu sămănătorismul le-a lăsat în creaţia sa, lectura reluată a lui Gârleanu ne dezvăluie un humorist blând, un fin ironist, alături de un miniaturist (în „tragediile“ mute ale lumii gâzelor şi a plantelor), pictorul aspru şi colţurat al tablourilor în cărbune din viaţa satului.

Mircea Zaciu

Emil Gârleanu

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)