Meserie liberală, pliată pe ritmurile personale

 

Adrian Lesenciuc

 

Provin, ca formaţie, dintr-o tagmă în care doar stresul pregătirii, al exerciţiilor şi antrenamentelor atinge cote foarte înalte. Şi am folosit, nu întâmplător, termenul tagmă, pentru că răspândirea acestui cuvânt grecesc, pătruns ulterior în uzul comun al limbii, desemna, la început, o unitate de luptă de nivel operativ (în înţeles actual), sfârşind prin a numi însăşi Garda Imperială (tagmata) a Bizanţului. Aşadar, sunt în pragul împlinirii a douăzeci şi nouă de ani de armată, număraţi de la intrarea în acel liceu militar pe care l-au mai absolvit nume mari ale literaturii române: Jean Bart, Emil Gârleanu, Adrian Marino, Eugen Uricaru. Privesc, astfel, cu destulă detaşare condiţiile organizaţionale (să le zicem şi ocupaţionale) scriitoriceşti care ar putea crea un anumit nivel de stres.

Meseria de scriitor nu presupune răspunsuri adaptative intrinseci locului de muncă, responsabilitate ridicată sau reacţii rapide, nici suprasolicitare cauzată de un ritm impus de potenţialul angajator. Scriitorul actual se adaptează mai degrabă unor teme şi stiluri actuale, dar efortul este minor, odată ce lecturile sale modelează cel puţin o anumită dispoziţie stilistică; apoi, despre responsabilitatea socială a scriitorului contemporan ar trebui discutat mult, pentru că găsesc actualmente mai degrabă o ieşire din spiritul locului şi o aliniere la cel al timpului decât o asumare; cât despre reacţii şi ritm, şi aici lucrurile sunt clare: impunerea este doar de natură publicistică, pentru respectarea termenelor, în general foarte generoase, pe care le propun redacţiile publicaţiilor literare sau de orice fel. Meserie liberală, pliată pe ritmurile personale, ea produce stres adaptativ în societatea românească nu în procesul propriu-zis al creaţiei literare, ci în alinierea operei la cerinţele unei pieţe saturate de cultura scrisă. În competiţia cu audio-vizualul, stresul adaptativ al scriitorului are justificări extrinseci rezonabile. Dar şi aici lucrurile pot fi interpretate diferit, în raport cu expectanţele. Şi cred că singura sursă reală de stres are rădăcini adânci în expectanţele scriitorului.

Societatea comunistă românească a făcut din scriitor o mică vedetă, un personaj de prim-plan al dezbaterilor cotidiene, un vector social şi de imagine. Statul comunist a preluat sarcinile promovării operei, a editat lucrările în tiraje de neînchipuit pentru societatea contemporană, a oferit scriitorilor funcţii generoase în direcţii culturale şi redacţii ale publicaţiilor literare consistent finanţate, a creat un soi de confort prin securizarea unei poziţii pe piaţa imagologică (susţinută, evident, de drepturi de autor mult peste nivelul câştigurilor salariale din acea perioadă). Odată cu evenimentele din decembrie 1989, scriitorul s-a prăbuşit tocmai în plan imagologic. Clătinat de pe soclul său, pus în ipostaza de a nu mai avea asigurată promovarea operei, funcţionând într-o piaţă sălbatică, în cel puţin dubla calitate de autor şi promotor cultural, scriitorul  a resimţit factorii de stres în ambiguitatea de rol, în incapacitatea adaptativă la o societate completamente diferită de cea cu care se obişnuise. Expectanţele s-au schimbat în materie de tiraje, cheltuieli şi venituri, vizibilitate. Iar statul, care crease în scriitorul român un profil mesianic al expectanţelor în raport cu sine, l-a abandonat într-o societate care se alinia la alte criterii. Frustrarea, invidia, însingurarea, neîmplinirea au devenit trăsături de profil, adâncind şi mai mult imaginea publică a scriitorului în raport cu noii actori de prim-plan ai societăţii audio-vizualului. Primii adaptaţi au fost scriitori din aşa-numita categorie a teleintelectualilor, deveniţi peste noapte comentatori politici sau membri de partid, comentatori sportivi, astrologi etc., dar confortul interior nu s-a putut clădi pe realizările scriitoriceşti. Apoi, s-au adaptat cei care au intrat pe piaţa nouă cu edituri proprii şi cu alte mici afaceri în domeniul pe care îl cunoşteau întrucâtva. Nu în ultimul rând s-au adaptat cei pe care piaţa i-a găsit vandabili nu neapărat prin valoarea operei, ci prin răspunsul oportun la o cerinţă de nişă (în genurile literare minore, îndeobşte). Sursele stresului pentru scriitor s-au diferenţiat fundamental de sursele stresului profesional pentru orice altă meserie, menţinând autorii într-o zonă de disconfort generată de status, de vizibilitate, de recunoaştere, de interacţiune. A început bătălia pe premiile literare, menite, în mintea câtorva, să asigure cele 15 minute de celebritate despre care vorbea, cândva, Andy Warhol.

Actualmente, statul evită să inculce în scriitor rolul apostolic pentru societate. Cu remanenţa rolului mesianic creat de statul comunist, scriitorul devine stresat şi agresiv, dar tot invizibil. Pentru prea puţini scriitori, din păcate, factorii de stres devin provocări.

Adrian Lesenciuc

Meserie liberală, pliată pe ritmurile personale

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)