Această nelinişte permanentă

 

Horia Bădescu

 

Credeţi că meseria de scriitor face parte din rândul meseriilor stresante? Da, dar ce meserie făcută aşa cum se cuvine – cu dăruire, cu suflet, cu implicare totală şi responsabilitate, faţă de meserie, de tine şi de beneficiarul muncii tale – nu e stresantă? Că unele sunt mai stresante decât altele, că în toate cele care ţin în cumpănă viaţa omului, şi nu sunt puţine, stresul – starea de alarmă a conştiinţei care te ţine în alertă, te consumă – este imanent – n-ai ce-i face, e acolo, face parte din alegere. Chirurgia sau terapia sufletului, căci asta e menirea şi încercarea scriitorului, nu e mai puţin periculoasă şi stresantă decât a medicului chirurg, mai puţin plină de responsabilitate. Arta, scrisul nu sunt o joacă, nici măcar atunci când artistul se joacă, nici când adoarme sau se face că doarme precum bunul Homer. Rostul scriitorului, al artistului este acela de a nu-l lăsa singur pe om în faţa agresiunilor existenţiale, de a fi mereu acolo şi de a-i reaminti celui de alături, celui disperat, căzut, martirizat de timp şi de istorie că are dreptul şi datoria de a nu renunţa la acele valori care sunt adevărata lui umanitate. „Vistiernic al fiinţei“, ziceţi, frumos şi adevărat, dumneavoastră într-o întrebare adiacentă, dar care păzitor al unei asemenea comori ar putea dormi liniştit? Această nelinişte permanentă faţă de natura paradigmatică a acestei „fasonări“ întru umanitate a sufletului omenesc e neodihna scriitorului. O fasonare care implică expresivitatea limbajului, „goana după meteor“ şi după năluca Bagdadului poetic, a cuvântului care zideşte întru frumuseţea umanităţii.

Nu ştiu dacă scriitorul e mai presus decât restul lumii, fiindcă el face parte din lume şi o poartă în el, dar poate ar merita nu o atenţie deosebită, ci mai multă atenţie, ca vistiernic al acelui lucru de nepreţuit care este fiinţa, al acelei comori pe care nimeni nu mai dă astăzi doi bani, din banii cu care s-a încuscrit umanitatea contemporană. Scriam nu de mult că am avut nevoie de o viaţă ca să aflu că lumea reală, lumea oamenilor nu poate exista fără lumea cuvintelor: care o alcătuiesc, o exprimă şi, cel mai extraordinar lucru!, o şi determină. Lumea oamenilor este aşa cum le sunt folosite cuvintele! Ei bine, niciodată cuvintele n-au fost mai rău, mai ticălos folosite ca acum. Şi uneori noi înşine, păzitori ai scânteii de logos din ele, suntem vinovaţi. Dar asta nu înseamnă că munca scriitorului e una care poate fi făcută mereu pro bono. De ce, cu excepţiile de rigoare şi nu doar la noi, scriitorul e singurul care nu poate trăi doar din „produsul“ muncii lui?

Cât despre cel de al doilea orizont subsumat de întrebarea dumneavoastră... Cred că scriitorul nu e mai orgolios, egocentric, invidios, singuratic, capricios, depresiv, anxios decât oricare alt om. Dozajul unuia sau altuia dintre aceste ingrediente e o chestiune care n-are a face cu profesia. Da, artiştii sunt sensibilităţi şi personalităţi accentuate, adică nişte seismografe mult mai sensibile decât alţii. Atât! Nu, nu mă bântuie spaima de ratare. O pagină sau o frază neizbutită mă frământă, dar nu-mi creează insomnii. Da, mă gândesc la cititor ca la seamănul pe care-l simt şi pe care l-aş dori alături în înţelegerea lumii şi vieţii, dar nu scriu cu gândul la critică. Nu sufăr din cauza premiilor şi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată vreo diligenţă în acest sens, după tipicul zilei. Când lucrezi la o carte, mă refer evident la beletristică, singurul consultant eşti tu însuţi. Da, sunt atent la modul în care îmi sunt «citite» cărţile, atenţie care implică analiza estetică, restul… M-au bucurat totdeauna reuşitele confraţilor; regretatul Petru Poantă a dat mărturie într-una dintre cărţile sale.

Şi ca să încheiem: Să renunţ la scris? Cum aş putea renunţa la mine însumi?


 

Horia Bădescu

Această nelinişte permanentă

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)