Poeme

   de Ion Pop

 

 

Doi ochi

M-am întors astăzi de la Oftalmologie

cu câteva tulburătoare  revelaţii.

 

S-a constatat încă o dată că ochiul meu drept,

singurul sănătos,

vede încă destul de clar şirurile de litere

de pe tabelul acela luminat, – de altfel,

cu el am citit mai toată literatura română

şi câte ceva din cea universală

şi mi s-a părut

că am chiar înţeles câte ceva.

 

Mari merite a avut, aşadar, are încă,

ochiul meu drept, cu toate că observasem,

cu ani în urmă, că rămăseseră-n el

trei puncte negre, – pretindeam atunci

poetizând, poate influenţat de Siegfried,

că, în graba naşterii,  lumina

nu mă acoperise în întregime.

 

Uitasem însă

de ochiul meu stâng, care

nimerise, tot de la naştere,

într-un fel de ceaţă. Şi a rămas acolo.

 

Zadarnic

m-am străduit şi astăzi să desluşlesc ceva clar

pe zisul tablou. Coborând spre subsolul

primelor litere, mari,

mult prea devreme începeau sedimentele, mâlurile,

drojdia de semne amestecate,

şi mi se părea, Doamne,

că ceva mirosea a mort

sau, mai frumos spus,

a crepuscular fin de siècle.  

 

Ar fi trebuit, oare,

să fiu un poet simbolist?

N-a fost să fie şi, iată, sunt ispitit să cred

că totul mi se trage

de la ochiul meu drept, rămas de veghe.

 

Aşa se face că, fără să vreau,

un banal control oftalmologic

îmi poate servi, în sfârşit,

drept incontestabilă probă de autenticitate.

 

Să îndrăznească, de-acum, cineva

să spună că mor fără să ştiu că mor,

ori că

abia de ilustrez nişte idei reci şi indiferente

în colorate forme sensibile,

ca în depăşite vremuri hegeliene.

 

Argumentul meu e ceaţa stângă,

mâlul acela vânăt, roşu şi negru

din subsolul tabloului de control,

dovada mea înaltă

e soarele încă viu, strălucind,

deasupra acelor cifre şi litere.

 

Cu alt curaj voi putea păşi, începând de mâine,

spre istoria literaturii române.

 

                                                                20-30 ianuarie 2018

 

 

Moment

Pe zi ce trece, îmi descopăr

momente de slăbiciune cam jenante

nedemne, oricum,

de un domn încă serios, cu cravată

şi pantofi lustruiţi.

 

De pildă, în clipa asta,

îmi vine chiar să plâng.

 

Mă gândesc la ziua

oho, nesfârşit de albastră,

când nu voi mai putea privi cerul

nici măcar prin mica

baltă rămasă după ploaia de vară

în iarba crescută peste mine.

 

                                                                28 ianuarie 2018

 

 

îmbrăţişări

Uneori e periculos să îmbrăţişezi pe cineva

pe care-l iubeşti  aproape uitând de tine, -

te poţi trezi, fără nicio vină,

cu sânge curgându-ţi pe mâini.

 

Se poate, însă, şi

ca rana celui drag

să fie un fel de bandaj

pentru propria ta vătămătură.

 

Şi se mai poate întâmpla

ca, suprapuse-n îmbrăţişare,

cele două răni speriate

să se apere una pe cealaltă

cu dublul scut, neînfricatul,

al crustei dintre ele.

                                                                13 februarie 2018

 

 

O gospodină

Închipuie-ţi, dragă, ce mi-a fost dat să văd

când treceam, ieri după-amiază,

prin Piaţa Carolina:

un maidanez, nesupravegheat de bodyguarzi,

l-a muşcat de pulpă pe domnul Senator,

sfâşiindu-i un crac de la pantaloni.

 

La câţiva metri depărtare,

am auzit un pufnet de râs,

destul, aş zice,

de necuviincios.

 

Am grăbit pasul, desigur,

împingând cu o neaşteptată energie

căruciorul nepotului.

Noi nu,

noi nu facem politică.

                                                                ianuarie 2018


 

Ion Pop

Doi ochi; Moment; Îmbrăţişări; O gospodină

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)