Monseniorul Octavian Bârlea şi exilul românesc

 

Cristian Vasile

 

Cine răsfoieşte impresionanta enciclopedie a exilului literar românesc datorată regretatului Florin Manolescu întâlneşte frecvent în paginile sale referiri consistente la instituţii culturale prestigioase precum Societatea Academică Română şi Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe. Aceste organizaţii l-au avut ca preşedinte şi fondator pe monseniorul Octavian Bârlea, prelat greco-catolic care s-a identificat, însă, cu destinul întregului exil, aşa cum sugerează şi titlul volumului realizat de Ioan-Irineu Fărcaş, lansat la salonul Gaudeamus din noiembrie 2017 – Omul tuturor. Monseniorul Octavian Bârlea şi pătimirile exilului românesc, 1946-1978 (Editura Vremea, Bucureşti, 2017, 464 p.).

Cu toate că a fost vorba despre o muncă de mai bine de 10 ani, uneori de detectiv, de reconstituire a unui puzzle, onestitatea academică a părintelui Ioan-Irineu Fărcaş îl determină să afirme că nu îşi asumă meritele desăvârşirii unei monografii complete. Este însă o carte esenţială despre o personalitate (nu doar ecleziastică, ci şi culturală), o Biserică, despre exil şi infrastructura sa culturală şi de cercetare, cu referiri la publicaţii importante, precum şi la polemicile şi frământările din sânul comunităţilor diasporei româneşti. Cele şase capitole ale lucrării urmăresc reconstituirea biografiei lui Octavian Bârlea de la primii ani ai formării spirituale (în satul natal, la Blaj şi Roma) până în 1978 (atunci când prelatul a revenit la München, în calitate de conducător al Misiunii Române Unite din RDG). Rând pe rând, sunt analizate peregrinările monseniorului Bârlea de la Roma în Austria şi Germania, în Franţa, precum şi pendulările între Roma şi München, între Europa şi America de nord (între 1973 şi 1977 Octavian Bârlea a fost vizitator apostolic pentru românii uniţi din Statele Unite ale Americii). Este lucrarea unui erudit, care se întâmplă să fie şi cleric, paroh la München în cadrul Misiunii Române Unite, succesor al monseniorului Octavian Bârlea. Ioan-Irineu Fărcaş a cercetat cel puţin patru-cinci arhive importante din exil şi din ţară reuşind să ducă la bun sfârşit o operă de restituire în care şi-a folosit abilităţile de istoric, teolog şi chiar sociolog al religiilor atent atât la schimbările din lumea ecleziastică (Conciliul Vatican ii), cât şi din societatea occidentală.

Ne-a atras atenţia mai ales capitolul 4, care tratează pe larg istoria Societăţii Academice Române (sar), înfiinţată la Roma în anul 1957, poate unul dintre cele mai importante foruri culturale ale exilului, despre care autorul scrie că „în intenţiile fondatorului, sar nu trebuia să fie doar o formă de «rezistenţă prin cultură» la regimul comunist din România, ci şi un punct de întâlnire al celor două Biserici româneşti, în vederea refacerii comuniunii depline. După părerea monseniorului Bârlea, întâlnirea pe tărâm cultural avea rolul de a pregăti întâlnirea pe tărâm teologic. Conciliul Vatican ii [desfăşurat între 1962 şi 1965, n.n.] l-a întărit în această convingere“ (p. 17). Pribegia lui Octavian Bârlea în anii 1950 şi 1960 de la Paris la Roma şi de la Roma la München a fost provocată îndeosebi din cauza marii neîmpliniri reprezentate de eşecul instituirii în „lumea liberă“ a unei adevărate episcopii, păstorită de un episcop (p. 16), nu doar de un „vizitator apostolic“.

Cel mai delicat subiect abordat în volum este acela al „colaboraţionismului“ părintelui Octavian Bârlea (v. capitolul 5, Între Ostpolitik-ul vatican şi Biserica Română Unită), inserat deja în unele lucrări de istorie – o temă care a apărut, însă, mai demult, fiind alimentată şi de vizita monseniorului în România comunistă, în martie 1977 la invitaţia controversatei Asociaţii „România“ (atunci când prelatul român unit şi-a reîntâlnit – după decenii – fratele, reputatul folclorist Ovidiu Bîrlea). Delimitându-se de unii cercetători precum Carmen Ionela Banţa, Ioan-Irineu Fărcaş este de părere că acţiunile monseniorului Octavian Bârlea din anii 1968-1978 nu ar trebui privite numai prin prisma dosarelor de la Securitate – unde apare drept sursa „Barbino“, documente ce fac din el un soi de trădător al cauzei greco-catolice –, ci şi din perspectiva Ostpolitik-ului vatican care a încurajat anumite încercări de a recupera un „spaţiu vital suficient, dacă nu satisfăcător“ pentru Biserica Română Unită în condiţiile represive existente în ţară (p. 376).

Orientarea conciliantă de politică externă a Sfântului Scaun l-a silit şi pe Octavian Bârlea la ajustări de poziţie faţă de autorităţile comuniste de la Bucureşti. Această aparentă pliere pe interesele puterii – inclusiv prin acceptarea implicării în acţiunile de combatere a iredentismului maghiar – nu a condus la rezultate notabile pentru Biserica Română Unită din ţară, condamnată în continuare la o existenţă subterană; de altfel, în România, între 8 şi 23 martie 1977, cât a durat vizita sa, lui Octavian Bârlea nu i s-a permis nici măcar să se întâlnească cu episcopii greco-catolici din clandestinitate. Singurul rezultat palpabil a fost revederea fratelui său, folcloristul Ovidiu Bîrlea, personaj secundar al cărţii, pentru ani buni aflat în prizonierat în urss şi devenit ulterior, în deceniul şase, şef de secţie la Institutul de Folclor.

Ovidiu Bîrlea a ascuns în autobiografiile sale din anii 1950 faptul că este frate cu prelatul de la Vatican (probabil şi ortografierea numelui, cu î, a făcut parte din această strategie de camuflare menită să prevină o intrare în colimatorul comunist al represiunii). Deşi fusese foarte discret, Securitatea a aflat totuşi de relaţia de rudenie şi a considerat extrem de suspect faptul că cercetătorul de la Institutul de Folclor a tăinuit acest element de biografie. După cum se ştie, odată cu înstăpânirea regimului comunist şi a legislaţiei sale represive, în 1948, a intra în contact cu străinătatea, cu Vaticanul, fără medierea autorităţilor, devenise o culpă penală, ce se putea uşor transforma în acuzaţie de spionaj, de trădare ş.a.m.d. Poliţia secretă a elaborat planuri de măsuri privind interceptarea oricăror posibile legături între cei doi fraţi, în primul rând a corespondenţei. A urmat şi un efort considerabil al Securităţii atât pentru a infiltra pe cineva (un agent trimis de la Bucureşti) în preajma lui Octavian Bârlea, cât şi pentru a testa loialitatea faţă de orânduirea politică a lui Ovidiu Bîrlea. Totuşi, atunci când a fost încercat, adică „testat“, ademenit de Securitate să îşi contacteze fratele, prin agenţii special pregătiţi, folcloristul Ovidiu Bîrlea a refuzat în mod prudent să ia legătura cu ruda sa de la München şi Vatican. Prin urmare, poliţia secretă nu a avut nicio dovadă palpabilă că Ovidiu Bîrlea ar înlesni acţiuni de „spionaj“, realitate care l-a salvat pe reputatul savant umanist de un previzibil sfârşit în universul concentraţionar.

 

Este meritul lui Ioan-Irineu Fărcaş că, evocându-l pe mons. Octavian Bârlea, a stăruit şi asupra fratelui său, un cărturar cumva neglijat de istoriografia românească, poate mai generoasă cu marele rival folclorist, profesorul Mihai Pop. Cartea părintelui Fărcaş scoate la lumină într-un mod documentat un personaj fascinant – intelectual şi cleric deopotrivă – cu merite culturale excepţionale în exil, fără a ocoli controversele din jurul său. 

Cristian Vasile

Monseniorul Octavian Bârlea şi exilul românesc (Ioan-Irineu Fărcaş, Omul tuturor. Monseniorul Octavian Bârlea şi pătimirile exilului românesc, 1946-1978, Editura Vremea, Bucureşti, 2017)

» anul XXIX, 2018, nr. 2 (333)