Intra muros

 

Ştefan Bolea

 

Simona Grazia-Dima este poetă (autoarea a 14 volume de poezie), eseistă, critic literar şi traducătoare. În volumul Copac în cetate (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2017), autoarea ne propune o serie de articole dedicate deopotrivă unor creatori români – canonici ori contemporani – (Eminescu, Cioran, Bacovia, Ion Pop, Gh. Grigurcu, G. Chifu etc.) şi străini (Joyce, T. S. Eliot, Borges, P. Ackroyd etc.). Analizele sunt limpezi şi pertinente, condeiul – sigur şi exersat, iar cartea se citeşte cu profit. Totuşi, ca o observaţie generală, persistă impresia că eseista este prea respectuoasă faţă de obiectul analizei sale (remarcăm şi preponderenţa autorilor canonici, dar asta nu e neapărat o scuză – şi aceştia pot fi demitizaţi). Mai mult, lipsesc inserţiile personale: o mare parte din eseuri sunt self-explanatory, în sensul că romanele sau volumele de poezie comentate sunt considerate, datorită consacrării lor, ca posedând o validitate automată. Or, atunci când sunt în prezenţa unor opere de artă, nu mă interesează numai aura autorului, ci şi resemnificarea de critic a importanţei lor imanente: ce înseamnă ele pentru mine aici şi acum?

În afară de această observaţie generală, mai am nişte constatări punctuale. Comentariul dedicat interviului cioranian luat de G. Liiceanu ar fi trebuit să fie succedat şi de o analiză psihologică mai amănunţită (a se vedea, de pildă, remarcile lui W. Kraus). Respingerea schopenhauerismului lui Eminescu în favoarea Vedantei dintr-un articol este cel puţin discutabilă şi aici eseistei i se poate imputa critica pe care ea o aduce Amitei Bhose din „Proza eminesciană prin filtrul filosofiilor Indiei“: că vede o influenţă indiană directă, nemijlocită în eminescianism. Cu posibila excepţie a lui Hume, Schopenhauer este primul filosof care introduce indianismul în filosofia occidentală. Aşa cum arată Nietzsche, filosofiei sale i se potriveşte titlul de budism european (potrivit pentru a caracteriza şi concepţia discipolilor săi, Eminescu ori Mainländer). E mai rezonabil să credem că Eminescu şi-a împrumutat de la Schopenhauer Weltanschauung-ul şi nu, precum indianiştii, direct de la sursă: să ne amintim că Eminescu nu cunoştea temeinic sanscrita. Analiza romanului Pontiful de H. Yvonne Stahl (din „Zigzag în ceaţă şi foc“) ar fi putut fi mai succintă, deoarece însăşi S. Grazia-Dima recunoaşte inconsistenţa prozei comentate. Dimpotrivă, recenziile dedicate studiului Versiune şi subversiune de Dan Cristea sau volumului privind realismul magic de Rodica Grigore (şi ar mai fi exemple...) sunt prea lapidare, sunt mai degrabă introduceri (fără continuare).

 

În ciuda acestor aspecte, cartea are câteva reuşite certe. E inedit articolul „Al-Hallāǧ, poetul inimii spirituale“, o incursiune izbutită în mistica persană. Apreciez şi textul dedicat poetului William Ross, deşi poemul „Òran eile“ este palid în română (probabil şi în engleză). Foarte interesante incursiunile în critica lui T.S. Eliot şi în inspirata sa revalorizare a poeţilor aşa-zişi minori. Mi-a plăcut, de asemenea, textul dedicat lui Delacroix, unul dintre cele mai „vii“ ale volumului. În concluzie, cartea Copac în cetate ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost mai alertă şi mai „subiectivă“ în sens kierkegaardian: de altfel, şi structura e puţin prea previzibilă, prea „cuminte“. Dar calitatea scriiturii este incontestabilă, după cum e lăudabilă varietatea subiectelor abordate de autoare. 

Ştefan Bolea

Intra muros (Simona Grazia-Dima, Copac în cetate, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017)

» anul XXIX, 2018, nr. 2 (333)