Între veghe şi vis

 

Iulian Boldea

 

Pentru cel care visează, visul este, în multe privinţe, o oglindă profundă a propriului sine, dar şi o punere în abis a conştiinţei sale „diurne“. Scriitorii romantici percepeau visul ca o „a doua viaţă“ (Nerval), o alternativă nocturnă la metamorfozele cotidianului, un spaţiu fluctuant, cu reverberaţii magice, un paliativ, dar şi o formă de evaziune, de compensare a precarităţilor realului. Dominată de ambianţa oniricului, opera lui Novalis e revelatoare în privinţa cultivării cu metodă şi obstinaţie a visului, care îi pare poetului „o armă cu care ne apărăm de neregularitatea şi obişnuitul vieţii, o înzdrăvenire în libertate, a fanteziei încătuşate“. Pe de altă parte, principiile arhetipale ale visului, mecanismele şi articulaţiile sale sunt alimentate, în adâncul lor, de reminiscenţe ale gândirii arhaice, ale practicilor magice sau mitice.

Cartea Irinei Petraş Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2017) are ca puncte de plecare, cum mărturiseşte autoarea, două adevăruri: „Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această distincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar cartea e a viselor mele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână“. Cele două versiuni ale adevărului fiinţei (diurnă şi nocturnă, raţională şi onirică) se disting prin existenţa sau inexistenţa „martorilor“. Dacă faptele, gesturile, vorbele de zi cu zi sintetizează experienţe, visele instaurează insperienţe, astfel încât relatările despre universurile onirice nu pot fi probate, neputându-se stabili o diagramă veridică, autentică a „lecturii“ avatarurilor halucinaţiilor nocturne. Irina Petraş mizează, în cartea sa, pe rescrierile, remanierile, mutaţiile şi schimbările de perspectivă pe care explorarea vieţii nocturne le atrage după sine, în măsura în care visele, produse ale creierului uman, se recomandă ca aventuri solitare într-un univers labirintic, insolit, ele putând fi percepute ca „materia neagră, partea copleşitor de importantă a universului personal la care accesul e limitat şi alunecos“. De altfel, Irina Petraş recurge, cu îndreptăţire, la o abordare „personalizată, subiectivă, liberă şi dezinhibată“ a visului, cartea sa nepropunând metode, teorii, instrumente de raţionalizare a universului oniric: „Cartea mea nu urmăreşte să propună o metodă, o teorie, nici măcar un rezumat de metode şi teorii asupra visului. E o situare strict personalizată, subiectivă, liberă şi dezinhibată. Mă minunez în faţa unora dintre vise tot aşa cum mă minunez în faţa unor întâmplări ale zilei. Câteodată, uimirea îmi ajunge“.

„Liberă şi dezinhibată“, cartea Irinei Petraş se situează la limita dintre exerciţiul autobiografic şi eseu, ea fiind „poveste şi încercare“ a acestui joc al minţii în care delirul şi realitatea se intersectează. Veghea şi visul au aspectul unor oglinzi paralele, amăgitoare şi iluzorii; „truda de noapte nu lasă urme pipăibile“ deoarece „visele au continuitate în interiorul aceluiaşi vis, dar suportă şi comutări bruşte între două vise“. Conform unor cercetări contemporane, spaţiile insolite, figurile paradoxale din fantasmele onirice facilitează crearea unor conexiuni la nivelul creierului, prin care se consolidează amintirile semantice, ele asamblând o tectonică narativă ce poate fi percepută ca formă ficţională de răspuns la stimulii realului („Visele ajută şi la a ţine departe creierul, prin fantezii satisfăcătoare, de probleme şocante. Ele pot împăca lucruri incompatibile, pot fi compensatorii pentru acţiuni ţinute în frâu în stare de veghe“). Demne de interes sunt analogiile între vis şi computer (cu funcţiile regularizatoare delete şi undo), între vis şi selecţia naturală (unele vise putând provoca mutaţii în gândire prin dezvoltarea unor idei utile şi abolirea ideilor „greu adaptabile“), dar şi consideraţiile despre visele cu rol psihoterapeutic, care activează şi consolidează funcţia integratoare a eului. Irina Petraş observă rolul unor vise în contextualizarea emoţiilor, ca „metafore explicative“, ce stimulează creativitatea, fiind înzestrate, în acelaşi timp, cu un statut misterios şi emoţional, nelipsit de „valoare estetică şi putere expresivă“. Visele favorizează, de asemenea, scrie Irina Petraş, exerciţiul hermeneutic, dezvoltând o ştiinţă a simbolurilor şi a semnelor. Visul, cel care „se strecoară pe sub ţesătura stării de veghe“, are posibilitatea de a facilita în mod substanţial înţelegerea de sine, printr-un soi de vorbire indirectă, mediată, arhitectura halucinatorie nocturnă fiind înzestrată cu câteva toposuri predilecte („Cele mai multe dintre vise îmi sunt despre case, locuri, aşezări“).

Autoarea cărţii efectuează şi un inventar al temelor sale onirice: cititoarea („E plin de scriitori din toate zonele ţării şi de toate vârstele“), zborul („Nenumăratele reveniri ale visului în care îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep să plutesc razant cu pământul“), casele din vis („Încerc să-mi explic de unde frecvenţa caselor din vis“), umorile („În visele mele se amestecă toate umorile“), moartea („Mama şi Tata au murit de ani mulţi. În 1996, mama, în 2000, tata. Ei, bine, imaginea celor două morţi petrecute sub ochii mei nu mă (mai) părăseşte“). Ficţionalizate oniric, ororile îşi atenuează forţa malefică, îşi eufemizează contururile, iar atrocele se îmblânzeşte. „Fragmentele onirice“ ale Irinei Petraş stau mărturie a unei vieţi de noapte redutabile („Lucrez de dimineaţa până seara, iar noaptea intru în slujba onirică“), edificând o lectură atentă a viselor, înscenată prin „mici poveşti cu sens“. Călătoria la capătul visului pe care o întreprinde Irina Petraş este o transpunere erudită şi fascinantă a unui itinerar oniric în care prevalentă pare să fie neîncetata bifurcare a mirajului şi a cotidianului, într-o alternanţă a ficţiunii onirice şi a percepţiei lucide. Simulările onirice de aspect narativ accentuează ideea arhitecturii halucinante a edificiului nocturn, un edificiu care nu poate fi descris decât printr-un limbaj care îi este exterior şi impropriu, acela al stării de veghe, liniar, metodic, riguros.

 

În fapt, cartea Irinei Petraş urmează logica fragmentarului şi aleatoriului din vis, apelând la retorica autobiograficului, la modelele scrisului eseistic, la exerciţiul anamnetic sau la empatia cu lumea. Sunt configurate astfel repere identitare fundamentate prin corelaţii multiple şi nuanţate între starea de veghe şi cea de vis, care desenează, cu nesaţ al metaforei şi vervă fantezistă un „versant oniric al existenţei“, în pagini epice de intensă vibraţie şi profunzime. Revelaţiile confesiunii şi timbrul raţional al frazei se întretaie, revelând, ca în dinamica unor vase comunicante, comuniunea între prezent şi trecut, între eu şi lume, între ficţionalitate şi referent. Deloc întâmplătoare este atracţia tainelor, a catifelărilor umbrei, a neştiutului şi aleatoriului, a încă nenăscutului, a destinului ca virtualitate: „Îmi plac podurile pline de obiecte uitate cu poveştile lor cu tot, cuferele vechi, prăfuite, târgurile de vechituri în care poţi descoperi minunăţii. Minunăţiile sunt mereu nu averi în sensul bogăţiei materiale, ci istorii aţipite sub uitare. Ca-n Scrinul negru. Sau lucruri care acceptă intervenţia mea modelatoare, pe care le pot face din nou să strălucească“. Amestec de evocare, sugestie şi irizare melancolică, de cult al nuanţei şi construire a sinelui prin ceea ce aparent îl contrazice, naraţiunile onirice ale Irinei Petraş sunt transcrieri ale unor experienţe revelatoare, „interpretări subiective“, „ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână“.

Iulian Boldea

Între veghe şi vis (Irina Petraş, Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017)

» anul XXIX, 2018, nr. 2 (333)