Aberaţii istorice şi culturale în anul Centenarului

 

acad. Ioan-Aurel Pop

 

Am intrat în anul calendaristic al Centenarului Marii Uniri şi tot mai mulţi oameni au ocazia, simt nevoia, primesc invitaţii să se pronunţe în spaţiul public. Faptul nu este rău în sine, numai că rostirile acestea – mai ales când este vorba despre oficiali, oameni politici, miniştri, analişti politici, reporteri etc. – sunt luate de unii ascultători, privitori şi cititori drept literă de lege. Să vedem câteva aberaţii din şirul lung al celor ce se scriu şi se spun cu această ocazie, inclusiv la ceremonii solemne.

Recent, un ministru încerca să ne convingă că România este „singura ţară rămasă în picioare dintre cele făurite după Primul Război Mondial, în condiţiile în care Iugoslavia şi Cehoslovacia au dispărut“. Mai întâi că aceste federaţii nu „au dispărut“, ci s-au reaşezat sub forma statelor naţionale şi după principiul valid atunci, la 1918, care spune că fiecare popor are dreptul să-şi decidă soarta. Dar, la finele Marelui Război, s-au format, sau re-format, şi Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Austria, iar acestea sunt „în picioare“, cu demnitate şi onoare. Chiar dacă unele dintre aceste state – iar între ele se află şi România – nu mai au chiar graniţele de atunci, chiar dacă unele au fost ocupate ori desfiinţate parţial pentru o vreme, ele au reapărut ca pasărea Phoenix. Ce semnifică aceasta? Simplu, că deciziile luate de popoare şi validate de Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, au fost realiste, corecte în linii mari. Cu alte cuvinte, după un secol, arhitectura Europei este similară celei din 1918-1920. Să nu uităm că în acei ani au apărut şi Ucraina şi Belarus, înainte de a fi înglobate prin forţă în URSS (1922). Prin urmare, România se încadrează în regulă, fiind departe de a reprezenta excepţia de la regulă.

În contextul sărbătorii Unirii de la 1859, am auzit „constatarea“ că România, ca şi Germania şi Italia, „s-a format târziu şi că s-a înscris şi ea în această triadă, cu mari derapaje dictatoriale în secolul al xx-lea“. Remarca nu are niciun fundament şi izvorăşte din dorinţa de a scoate „judecăţi savante“ din ignoranţă. România nu s-a format târziu, ci s-a unificat mai târziu, ca şi alte state şi popoare. Altminteri, noţiunea de „ţară românească“ (perfect sinonimă cu România, după cum England – adică „ţara anglilor“ – este sinonimă cu Anglia) este consemnată în izvoare cam la cumpăna mileniilor i şi ii, adică acum un mileniu. Una dintre aceste zeci de ţări româneşti s-a chemat mereu (din secolul al xiv-lea încoace), în mod oficial, Ţara Românească şi şi-a asumat în timp misiunea de reconstituire a unităţii politice a poporului al cărui nume îl purta. În al doilea rând, „derapajele dictatoriale“ nu au legătură cu momentul unificării statale, sau al desăvârşirii unităţii politice. Italia şi Germania au cunoscut, într-adevăr, dictatura fascistă şi, respectiv, nazistă, dar acest lucru s-a petrecut din varii motive, unele date de crizele şi de frustrările de după Primul Război Mondial. Iar România a trăit o dictatură sui generis în anii 1938-1940, când, în fapt, regele Carol al ii-lea a instaurat un regim de autoritate personală. Antonescu a colaborat cu legionarii mai puţin de o jumătate de an (septembrie 1940-ianuarie 1941), iar apoi a guvernat prin dictatură militară, fiindcă era vreme de război. Fireşte, a fost promovată alianţa ţării cu Germania şi au fost luate măsuri grave, de la desfiinţarea democraţiei parlamentare până la politica antisemită. Dar, aproape toată Europa de atunci a cunoscut astfel de regimuri condamnate şi condamnabile. Ba, România, între 1918 şi 1938, a avut două decenii de democraţie, imperfectă desigur, în vreme ce în Ungaria regimul dictatorial s-a instaurat în 1920. Iar dictatura comunistă ne-au adus-o tancurile sovietice şi comisarii sovietici, fiind continuată apoi cu instrumentele locale. Astfel, regimurile totalitare respective nu au nicio legătură cu momentul unificării politice a Germaniei, Italiei sau României.

În acelaşi sens, ideea că România s-a format târziu şi că, tot târziu, a devenit şi monarhie a ajuns, pentru unii, un loc comun, dar unul găunos. Ţările româneşti s-au unificat – cum spuneam – târziu (ca şi ţările germane şi cele italiene), dar ele există de peste un mileniu, încă din finalul etnogenezei. Iar monarhia de drept divin (domnul era „din mila lui Dumnezeu“) a fost forma noastră de guvernare încă de la începuturile statale, adică secole la rând. Dinastia de Hohenzollern a însemnat instaurarea monarhiei constituţionale, ceea ce este cu totul altceva. De altminteri, Constituţia modernă din 1866 a fost pregătită în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza de către fruntaşii români cu studii în Occident şi după principiile liberal-democratice, reiterate de revoluţiile de la 1848-1849. Unitatea politică românească s-a format târziu, dar mai temeinic decât altele. De exemplu, Spania s-a format în secolul al xv-lea, iar Marea Britanie pe la 1700, dar nu aş zice că unitatea acestora este una perfectă sau indestructibilă. Dimpotrivă, să ne amintim ce se întâmplă în Catalonia, în Scoţia, în Ţara Bascilor, în Irlanda de Nord etc.

Iarăşi, din dorinţa de a sublinia „formele fără fond“ sau occidentalizarea noastră târzie şi parţială, unii aduc ca argument slavonismul cultural. Se ştie că românii – cu originea, limba şi numele venite de la Roma şi cu credinţa răspândită în latineşte, dar cu biserica şi cu limba cultului, a culturii şi a cancelariilor medievale venite din Răsărit – au sintetizat într-un fel cele două moşteniri continentale. Dar aceşti „critici“, nefăcând distincţia între limba slavonă şi scrierea slavonă (scrierea cu alfabet chirilic), ajung la absurdităţi. Las la o parte faptul că limba slavonă a fost la noi o limbă a bisericii şi o limbă cultă, precum latina în Occident, nu o limbă vie, vorbită de popor. Am auzit însă reproşul că „românii sunt înapoiaţi fiindcă au folosit slavona până la 1830-1840“. Românii, prin elitele lor culte – care reprezentau în Evul Mediu sub 1% din populaţie (nici în Occident nu ocupau o pondere mult mai mare) –, au scris numai în slavoneşte, atât cât au scris, până prin secolul al xv-lea. Din secolul al xv-lea, avem primele mărturii de scrieri în limba română, deşi s-au păstrat ca sigure doar cele din secolul al xvi-lea încoace. Aceste scrieri în româneşte sunt însă redactate cu buchii, adică cu semnele chirilice cunoscute anterior şi adaptate nevoilor fonetice ale limbii române. Tot din secolul al xvi-lea, din Transilvania, avem şi primele scrieri româneşti cu litere latine, inclusiv variante ale rugăciunii „Tatăl nostru“. Sub influenţa Reformei protestante din secolul al xvi-lea, şi românii au accelerat (prioritar în Transilvania) trecerea la limba poporului, la limba română folosită şi în scris. În a doua jumătate a secolului al xvi-lea, la Braşov, un muntean (diaconul Coresi) a tipărit pentru prima oară în româneşte (tot cu litere slave) cărţi religioase. Din secolul al xviii-lea, s-a accentuat mişcarea de introducere a alfabetului latin în locul celui chirilic. O vreme, prin secolul al xix-lea, a funcţionat şi un alfabet de tranziţie (chirilic-latin), dar acesta a fost repede abandonat. Una dintre primele măsuri ale lui Alexandru Ioan Cuza (după 1859) a fost înlocuirea oficială a alfabetului chirilic cu cel latin, în toate scrierile şi în toate instituţiile. Prin urmare, este straniu să spunem că românii „au folosit slavona până în secolul al xix-lea“.

 

Mai grav, din unele abordări „erudite“ recente, mulţi români au înţeles că România are 100 de ani, fapt care reiese formal, de altminteri, şi din logo-ul Centenarului. Ce să înţelegi, dacă nu eşti cunoscător, din formularea „România 100“ sau „100 România“? Or, noi sărbătorim, în 2018, 100 de ani de la unirea provinciilor româneşti cu România, şi nu formarea României. Pornind de la această formulare nefericită, de noi moşită – „România 100“ –, unii vecini ne-au şi apostrofat: „Voi sunteţi aici de 100 de ani, iar noi de peste 1000. Se poate compara ceea ce aţi făcut voi într-un secol cu ceea ce am făcut noi în peste un mileniu de civilizaţie?“

Prin urmare, nu numai că nu ştim să construim drumuri bune şi să ne chivernisim ţara, dar nu ştim nici să aniversăm, nici să celebrăm, nici să sărbătorim. În marasmul general al ignoranţei în care ne mişcăm, receptăm cu nonşalanţă minciuni, naivităţi, aberaţii, iar atunci când vrem să sărbătorim solemn ceva sau pe cineva, ne lovim de ridicol, de ironie, de confuzii. Ne dăm cu părerea în chestiuni istorice, ca şi cum am vorbi despre fotbal, despre mâncare sau despre modă. Iar când se aude câte o voce avizată, aceasta se pierde în noianul înşelător al celorlalte voci, încât oamenii de rând nu mai ştiu ce să aleagă. Am văzut şi articole decente, ale unor oameni serioşi şi instruiţi, care atrăgeau atenţia asupra primejdiei dezinformării, articole întâmpinate de unii, sub masca anonimatului sau a pseudonimului, în limbaj grobian, cu vorbe licenţioase, fără respectarea niciunei formule de politeţe elementară.

 

Şi totuşi, rămân la opinia că oamenii şi, mai ales tinerii, de oriunde şi de oricând, caută modele şi au nevoie de modele, aşa cum au nevoie şi de certitudini. Dacă punem totul sub semnul îndoielii, de la mamă până la patrie, şi de la bine până la adevăr şi dreptate, cum vom putea duce viaţa mai departe? Dacă vom lua în derâdere valorile şi personalităţile şi dacă vom trata lumea asta otova, ce se va alege din moştenirea culturală, din erudiţie şi acribie, din spiritualitate? Aud că unora dintre tineri le este greu să mai citească integral romane şi poezii, pe motiv că primele sunt prea lungi, iar celelalte plicticoase sau alambicate. Nu mă refer aici la literatura pe suport de hârtie! Nu se mai citeşte beletristică nici pe laptop, sau tabletă, sau telefon! Nu mai există răbdarea de a savura un roman de 200 de pagini, fiindcă nu se poate – cum mi-a spus un interlocutor – „urmări acţiunea“. De aceea, nu ne mai putem mira că nu se ştie istorie, nici recentă şi nici mai îndepărtată. Am ajuns la ceea ce voia să evite acum aproape două milenii şi jumătate un filosof grec, elev al lui Socrate, Aristip, adică am ajuns „să stea o piatră peste altă piatră“. De unde vine expresia? Fiind întrebat de un părinte la ce-i va folosi fiului său dacă va face şcoală şi va fi bine educat, Aristip răspunse: „Dacă nu la altceva, cel puţin ca atunci când este la teatru să nu stea ca o piatră peste altă piatră“. Adică să nu stea pe piatra (marmura) amfiteatrului o altă „piatră“, o piatră de ignoranţă umană.

 

Eu mai cred, însă, în îndreptare, care ar putea să vină tot prin şcoală, prin şcoala bine gândită şi bine făcută, cu dascăli dăruiţi şi mai bine plătiţi (ca să poată trăi şi fizic, şi spiritual) şi cu elevi şcolarizaţi integral. Şi ar trebui început cu începutul: educarea tuturor celor de vârstă şcolară în şcoli bune. Înainte de „analfabetismul funcţional“ trebuie eradicat analfabetismul elementar, fiindcă avem copii mari (şi adulţi, din păcate) care nu cunosc alfabetul, nu recunosc literele şi nu pot să scrie nici cu majuscule. Prin alfabetizare şi realfabetizare, am putea aspira şi la noi generaţii culturale, ca să ne onorăm statutul de „trestii gânditoare“...

acad. Ioan-Aurel Pop

Aberaţii istorice şi culturale în anul Centenarului

» anul XXIX, 2018, nr. 2 (333)