Despre revoluţia noastră

 

Marta Petreu

 

Foarte bine construit şi foarte bun romanul lui Eugen Uricaru, Permafrost (Polirom, 2018), pe tema revoluţiei noastre din 1989 – revoluţie care, după cum enunţă personajele romanului, a fost de fapt o „implozie“ a sistemului, o „lovitură militară“, un spectaculos şi înşelător balet al manipulatorilor din spatele cortinei. Prezentul naraţiunii durează numai cîteva zile – de la izbucnirea revoluţiei (să îi spunem în continuare aşa, cum îi spune, cu vădită ironie, şi naratorul omniscient), pînă la instalarea noii puteri, care organizează haosul şi se legitimează prin vînătoarea de terorişti – dar pasaje din roman trimit oricît de departe în trecut, precum şi într-un timp ulterior evenimentelor din decembrie (sînt pomenite mineriadele). Naraţiunea se desfăşoară în două locuri, satul Suruleşti şi Bucureşti, legătura intermitentă dintre ele fiind asigurată, la nevoie, de şoferul Luntraşu.

De fapt, Suruleşti este figurarea, în mic şi cu o întîrziere de-a clipă, a întregului numit România; ori a capitalei, cu tot ce se întîmplă şi se hotărăşte acolo. Aşezată la poalele unui munte în care pe vremuri a funcţionat, ca exploatare a sovieticilor, o mină de uraniu, între timp abandonată, Suruleşti este localitatea ce nu apare pe nici o hartă. Lăsată în paragină (podul dărîmat de ape la inundaţia din 1970 nu a mai fost niciodată reparat, telefonul e fără cifre, poate numai recepţiona apeluri, dar de pe el nu se poate suna afară), localitatea stă sub suflul îngheţat al minei. Aici nu sînt copii (toţi au ajuns sus, pe munte, adică în cimitir), viaţa este schilodită şi redusă la un nivel elementar-sordid (foarte puternice paginile despre coteţele şi cătreţele care asigură, într-o economie de tip autarhic, hrana localnicilor). Unica legătură cu lumea, cu Bucureştiul de fapt, este, cum deja am menţionat, camionagiul Haron Luntraşu, care trece rîul Letea cu camionul prin vad. Ne aflăm, prin zeci de detalii, în plină realitate sură şi sumbră a socialismului românesc – şi, totodată, în plin Infern; căci denumirile, cu o rezonanţă foarte firească, sînt de fapt cu tîlc: numele deopotrivă al rîului şi-al restaurantului, Letea, precum şi numele singurului om care are permisiunea să treacă rîul, Haron Luntraşu, sugerează că Suruleşti este un etaj de jos, îngheţat, al infernului dantesc. Sugestie întărită de alte detalii, cum ar fi frigul care iese pe gura minei, faptul că din localitate nu se poate pleca, întrucît Haron, precum Caron, îi trece pe călători într-o singură direcţie, dinspre afară în localitate, niciodată şi invers, pentru că, nu-i aşa, după ce-ai intrat pe poarta infernului nu mai este nici speranţă, nici întoarcere. 

Personajul principal, Valer Negrea-Negrescu, şi el purtătorul unui nume simbolic (Valer, de la Valerian, semnifică puterea şi sănătatea), este inginer; el a fost exilat, în vara anului 1989, din Bucureşti în Suruleşti, sub pretextul că trebuie să închidă accesul în mina de uraniu, în realitate ca pedeapsă pentru că discuta despre regimul socialist cu unul dintre muncitorii aflaţi în subordinea sa.

Iar în acest sat-fost-oraş-minier izbucneşte, la sfîrşit de decembrie 1989, revoluţia, una care imită miniaturizat ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti. Vechi cunoştinţe de Bucureşti ale lui Valer Negrea-Negrescu (Paulică Becheru, Rafael Cârlan, Neculai Crăciun şi alţii, toţi întîlniţi la restaurantul „Acvariu“) apar în prim-planul revoluţiei, arătîndu-şi adevărata lor natură, fie de fantaşti care îşi confecţionează o identitate revoluţionară, fie de securişti pioni ai puterii sovietice (cazul lui Neculai Crăciun). Legături vechi, de pe vremea cînd sovieticii extrăgeau uraniu din Suruleşti, se reactivează şi iradiază pervers asupra întregului. Eugen Uricaru a făcut, în romanul său, cu mijloace care ţin exclusiv de proză, o întreagă teorie (istorică, sociologică, politică, în fapt o „filosofie a istoriei“ de natura celei din Război şi pace) despre destinul României comuniste şi postcomuniste. El prinde foarte bine latura grotescă a evenimentelor din decembrie 1989, haosul (deloc vesel, căci au murit oameni) şi arbitrariul care au domnit în acele zile, precum şi natura malefică şi cinică a noii-puteri-vechi care acaparează pîrghiile de decizie. În acest sens, personajul Neculai Crăciun apare atît ca un pion comandat de la distanţă, din Rusia sovietică, cît şi ca un ambiguu diavol local, ce crede în învăţătura pe care i-o dă consilierul sovietic Bedelia: cum că numai unii, puţini, hotărăsc soarta celor mulţi, deci e important să fii printre cei puţini şi la putere; iar el aparţine acestei elite oculte şi are tot interesul ca la cosmetizarea politică din decembrie 1989 să rămînă în vîrful piramidei. Mina de uraniu din locul uitat de lume, Suruleşti, apare nu doar ca fostă sursă de uraniu pentru Rusia sovietică, ci şi ca punctul terminus al permafrostului rusesc (permafrostul fiind stratul îngheţat de sol, apă şi metan din regiunile nordice ale Rusiei – în fapt, ale întregii emisfere nordice, dar asta nu interesează pentru roman; după savanţii climatologi contemporani, topirea acestui strat, ca urmare a încălzirii globale, va declanşa o catastrofă globală, căci uscatul îngheţat va fi înlocuit cu mlaştina, iar înmuierea gheţii va elibera în atmosferă şi-n mediu cantităţi enorme de metan, precum şi microbi de multă vreme dispăruţi, dar conservaţi în gheaţă). Spuneam mai sus că revoluţia de la Suruleşti imită cu o întîrziere de-o clipă evenimentele din Bucureşti: pentru că în capitală noua-veche-putere se autolegitimează prin vînătoarea de securişti-terorişti, şi la Suruleşti începe vînătoarea de securişti-terorişti. Iar Negrea-Negrescu e desemnat de localnici ca ţap ispăşitor, drept care urmărit şi sacrificat, în vreme ce adevăraţii securişti conduc vînătoarea.

În pagini memorabile, prozatorul descrie încercarea disperată a lui Valer Negrea-Negrescu de-a se salva, şi anume: intrînd în mina de uraniu şi căutînd o presupusă ieşire la celălalt capăt. Înainte de a muri îngheţat/iradiat, el are viziunea care dă titlul şi semnificaţia cărţii: şi anume, el vede permafrostul din partea cealaltă, din Rusia; permafrost care, după cum repetă de cîteva ori autorul de-a lungul romanului, cîtă vreme e îngheţat nu îngăduie decît o chinuită viaţă schiloadă, iar cînd se dezgheaţă se transformă într-o mlaştină fără fund.

Plin de ironie ce trece firesc în sarcasm, romanul lui Uricaru ne prezintă atît tabloul echivocităţilor revoluţiei româneşti din decembrie 1989 (moment istoric care a fost el haotic, dar numai pentru noi, oamenii din stradă, nu şi pentru cei care ţineau sforile sîngerosului spectacol), cît şi învăţătura dureroasă a ţapului ispăşitor. Teribilă carte, care ne pune în faţă teribila alternativă: pentru noi, cei din fosta zonă de influenţă sovietică, alegerea este între îngheţ şi mocirlă, a treia cale nu există. Vedem şi noi, şi acum, că un asemenea trecut încărcat şi distorsionat nu trece de la sine, nu are cum să treacă, ci iradiază malign şi pe termen lung, la fel ca pehblenda, bolovanul de uraniu pe care Valer l-a descoperit în seiful fostului director al minei.

 

Foarte bine construit şi foarte bine scris, sumbrul roman al lui Eugen Uricaru este mult mai bogat şi mai subtil decît am reuşit eu să-l prezint în aceste cîteva rînduri. Permafrost este o creaţie plină de forţă, o naraţiune care, prin semnificaţiile ei, atacă frontal teme majore ale prezentului românesc. Şi dovedeşte, încă o dată, că Eugen Uricaru aparţine categoriei restrînse a marilor prozatori de azi. 

Marta Petreu

Despre revoluţia noastră

» anul XXIX, 2018, nr. 2 (333)