Saşa Sokolov

 

 

Saşa (Aleksandr) Vsevolodovici Sokolov s-a născut pe 6 noiembrie 1943 la Ottawa. Tatăl lui, consilier al ataşatului militar de la ambasada sovietică, maiorul Vsevolod Sokolov, a fost acuzat, în 1946, de activitate de spionaj, fiind mai apoi expulzat. Din 1947, familia locuieşte la Moscova. Prima încercare scriitoricească datează din 1955; nuvela de aventuri, ca şi epigramele şi parodiile sale s-au bucurat de un real succes printre colegi. În 1962, viitorul scriitor a intrat la Institutul Militar de Limbi Străine. Dorind să scape de serviciul militar, simulează existenţa unei boli mintale şi petrece trei luni într-un spital militar de neurologie. După spitalizare, fiind demobilizat, s-a mutat la Universitatea din Moscova, la Facultatea de Jurnalistică. În 1972, a fost angajat vînător profesionist la o rezervaţie de pe Volga. Acolo a scris primul lui roman, Şkola dlia durakov (Şcoală pentru proşti), primit călduros de către Vladimir Nabokov, Nina Berberova şi Iosif Brodski (scriitorul însuşi, care aminteşte uneori, în scrierile sale, de maniera nabokoviană, se consideră un continuator al tradiţiei lui Nabokov şi Sartre). Romanul a apărut în 1976, în sua. Cu un an înainte, scriitorul a părăsit urss, locuind mai apoi în Austria, Grecia, Franţa, Germania, sua. Este laureat al Premiului Puşkin, acordat de Academia germană de artă. În 1981, pentru romanul Mejdu sobakoi i volkom (Între cîine şi lup) a primit în Rusia premiul „Andrei Belîi“ pentru cea mai bună proză (acordat de revista samizdat „Ceasî“, din Leningrad), iar, în mai 1996, premiul „Puşkin“. Este cetăţean canadian. Locuieşte la Vermont (sua). Din 1989, a revenit la Moscova.

Romanul, în cinci capitole, a fost scris în 1972-1973, fiind considerat un punct de cotitură în literatura rusă, de la modernism la postmodernism. Doi dintre criticii contemporani ruşi, Piotr Vail’ şi Aleksandr Ghenis, consideră volumul unul dintre cele mai bune romane postmoderniste din literatura rusă, în centru aflîndu-se iniţierea eroului în lumea adulţilor, care înseamnă, în acelaşi timp, iubire şi moarte.

 

 

 

 

Şcoală pentru proşti

 

Saşa Sokolov

 

 

Aici este zona a cincea, preţul biletului este de treizeci şi cinci de copeici, trenul merge o oră şi douăzeci, pe ramura de nord, o ramură de salcâm sau, să spunem, de liliac, face flori albe, miroase a creozot, a praf de pe platformă, a fum de ţigară, licăreşte de-a lungul zonei de înstrăinare, seara, în vârful picioarelor, revine în grădină şi trage cu urechea la mişcarea trenurilor electrice, tresare când aude foşnetele, mai apoi florile se închid şi dorm, cedând insistenţelor unei păsări grijulii pe nume nightingale; crenguţa doarme, dar trenurile amplasate simetric de-o parte şi de alta a ei, condamnându-i la insomnie pe veninoasele bătrâne din zona gării, pe acordeoniştii din vagoane, fără picioare şi fără vedere din cauza războiului, pe cenuşiii controlori de cale ferată în veste portocalii, pe profesorii inteligenţi şi pe poeţii nebuni, pe orfanii şi rataţii din satul de vacanţă – pe cei care pescuiau primii şi ultimii peşti, care se rătăceau printre împletiturile arcuite ale pădurii transparente, precum şi pe insularii în vârstă, cu favoriţi, ale căror feţe, legănându-se deasupra apelor arămii urlătoare negre ale şenalului navigabil, sunt când palide, când purpurii şi, în cele din urmă, pe lucrătorii de la debarcaderul bărcilor, unuia i se năzare sunetul făcut de un lanţ de barcă slobozit, plescăitul vâslelor, foşnetul pânzelor, şi ei, aruncându-şi pe umeri mantale gogoliene fără nasturi, ies din gherete şi păşesc pe nisipul ca de porţelan al malului, pe dune, pe povârnişuri; umbrele tăcute şi slabe ale lucrătorilor se preling deasupra stufului, a ierbii-negre, iar pipele lor artizanale luminează ca nişte putreziciuni de arţar, ademenind uimiţii fluturi de noapte; dar crenguţa doarme, îndoindu-şi petalele florilor, şi trenurile, poticnindu-se la joncţiuni, pentru nimic în lume n-o vor trezi şi nu-i vor scutura nicio picătură de rouă – dormi dormi crenguţă mirosind a creozot dimineaţa trezeşte-te şi înfloreşte mai apoi trece-te scutură-ţi petalele în ochii semafoarelor şi dansând în ritmul inimii tale de lemn râzi în gări vinde-te trecătorilor şi celor care-i conduc plângi şi strigă dezvelindu-te în compartimentele ca oglinda cum se mai schimbă numele tău mă cheamă Vetka eu sunt o Creanguţă de salcâm eu sunt ramură a căii ferate, eu sunt Veta însărcinată cu o pasăre tandră pe nume nightingale sunt însărcinată de vara viitoare şi de deraierea trenului de marfă uite luaţi-mă pe mine luaţi-mă oricum o să mă trec nu e deloc scump eu sunt în gară cost nu mai mult de o rublă mă vând pe bilete dacă doriţi mergeţi aşa gratis nu va fi nici un controlor el e bolnav staţi puţin o să mă descopăr singură vedeţi sunt toată albă ca zăpada ei acoperiţi-mă de tot acoperiţi-mă cu săruturi nimeni nu va observa petalele nu se văd pe alb dar deja mi s-a făcut lehamite de toate uneori mi se pare că arăt pur şi simplu ca o bătrână care toată viaţa merge pe zgura fierbinte de la locomotivă pe terasament ea e tare tare bătrână nu vreau să fiu bătrână dragul meu nu nu vreau ştiu o să mor în curând pe şine eu eu mă doare o să mă doară băgaţi când o să mor să băgaţi roţile astea în păcură ce aveţi pe palmele voastre oare astea sunt mănuşi nu am spus adevărul eu sunt Veta o crenguţă curată albă unei flori nu aveţi dreptul eu locuiesc în grădini nu ţipaţi nu ţip ţipă un trecător tra ta ta despre ce e vorba tra ta ta ce tra cine e acolo ta unde acolo acolo acolo Veta vâslă vâsle crenguţă acolo afată în casa aceea tra ta te despre cine despre ce despre Vetka vâslă vâsle despre vânt tararam tramvaie tramvaie uuu seară bun bilete bi lete ce nu există râurile Lethei nu aveţi nici o Lethe uuu culori cu Lori cu Alfa Beta Gama şi aşa mai departe nimeni nu ştie ce pentru că nimeni nu a vrut să ne înveţe greacă a fost o greşeală de neiertat din partea lor asta numai din cauza lor nu putem să enumerăm cum se cuvine nici o corabie iar Hermes cel alergător seamănă cu o floricică dar noi aproape că nu înţelegem asta pe ăsta cum îi zice Horn capul cântă capete iar toba normal dă-i tra ta ta întrebarea este conductor răspunsul nu constrictor de ce ţipaţi aşa nu vă e bine vi s-a părut mi-e bine este un trecător vă rog să mă scuzaţi acum ştiu exact ce-i asta era un trecător că altfel ştiţi am moţăit şi aud deodată parcă e cineva care cântă parcă nu e aceea parcă nu e aceea parcă nu e aceea nettobrutto Italia italian om Dante om Bruno om Leonardo pictor arhitect entomolog dacă vrei o să vezi un zbor cu patru aripi du-te în râpele fortăreţei din Milano şi o să vezi libelule negre un bilet până la Milano chiar două pentru mine şi pentru Miheev pentru Medvedev vreau zborul libelulelor în sălciile de pe râu în râpi necosite de-a lungul căii ferate principale a constelaţiei Vetka în adânca iarba-neagră de unde e însuşi Tinbergen din Olanda s-a căsătorit cu o colegă şi în curând le era clar că ammophila îşi găseşte drumul spre casă nu e deloc aşa cu Phyllanthus dar desigur loveşte tamburina cine este pe platforma trenului tam ta tam ta acolo un cântec simpluţ vesel e cântat la un fluieraş de trestie pe Ramura căii ferate tra ta ta tra ta ta vine mâţa după motan după motanul lui Tinbergen tot dansând coşmar vrăjitoare ea trăieşte cu excavatoristul niciodată nu te lasă să dormi la şase dimineaţa cântă la bucătărie îi pregăteşte de mâncare în cazane ard ruguri clocotesc cazanele fierbinţi trebuie să-i dăm şi ei un nume dacă motanul e Tinbergen ea o să fie vrăjitoarea Tinbergen dansează în antreu chiar din zori şi nu te lasă să dormi cântă despre motan şi probabil se scălâmbă foarte tare. Dar de ce probabil? De parcă tu nu ai văzut cum dansează. Nu, mi se pare că de fapt nu am văzut-o niciodată. Locuiesc în acelaşi apartament cu ea de mulţi ani deja, dar problema e că vrăjitoarea Tinbergen nu e deloc bătrâna aia care e trecută aici în cartea de imobil şi pe care o văd dimineaţa şi seara la bucătărie. Femeia aia bătrână e alta, numele ei de familie e Trachtenberg, Şeina Solomonovna Trachtenberg, e evreică, la pensie, e o pensionară singură şi în fiecare dimineaţă îi spun bună dimineaţa, iar seara bună seara, ea răspunde, e o femeie foarte grasă, are părul roşcat şi cărunt, cârlionţi, are vreo şaizeci şi cinci de ani, aproape că nu discutăm cu ea, pur şi simplu nu avem despre ce să vorbim, dar din când în când, cam de vreo două ori pe lună, îmi cere patefonul şi ascultă la el aceeaşi placă. Nu mai ascultă nimic altceva, nu mai are nici o altă placă. Dar ce placă este aceasta? O să povestesc acum. Să zicem că mă întorc acasă. De acolo. Trebuie să remarc faptul că ştiu dinainte când Trachtenberg o să-mi ceară patefonul, prevăd asta cu câteva zile, uite, în curând, foarte curând o să spună: vă rog, bucuria mea, faceţi-mi o plăcere, care-i treaba cu patefonul vostru? Urc scara şi simt: Trachtenberg deja se află acolo, în spatele uşii, în antreu, aşteptându-mă. Intru cu curaj. Cu curaj. Intru. Bună seara. Cu curaj. E o seară bună, bucuria mea, faceţi-mi o plăcere. Scot patefonul din dulap. Un patefon antebelic, cumpărat cândva şi undeva. De cineva. Are o cutie roşie, mereu e plină de praf, pentru că, deşi eu şterg praful din cameră, cum m-a învăţat mama noastră bună şi răbdătoare, niciodată mâinile mele nu ajung la patefon. Eu nu-l mai pun de mult. În primul rând, nu am plăci, iar, în al doilea rând, patefonul nu funcţionează, e stricat, arcul s-a rupt de mult şi discul nu se mai învârte, crede-mă. Şeina Solomonovna, zic, patefonul e stricat, doar ştiţi asta. N-are importanţă, răspunde Trachtenberg, vreau să ascult numai un singur disc. A, numai unul, zic. Dadada, – zâmbeşte Şeina, cei mai mulţi dinţi sunt din aur, are ochelari cu ramă de baga, se pudrează pe faţă, – numai un singur disc. Ia patefonul, îl duce în camera ei şi se închide cu zăvorul. Iar peste vreo zece minute aud vocea lui Iakov Emmanuilovici. Dar tu nu ai spus cine este Iakov ăsta Emmanuilovici. Dar tu chiar nu-l mai ţii minte? A fost soţul ei, a murit când noi aveam zece ani şi locuiam cu părinţii în camera în care acum locuiesc numai eu sau locuieşti numai tu, pe scurt, unul dintre noi. dar totuşi, cine este el? Ce importanţă mai are! Eu îţi spun o poveste aşa de interesantă şi tu din nou începi să te iei de mine, dar eu nu mă iau de tine, în opinia mea ne-am înţeles o dată pentru totdeauna că nu e nicio deosebire între noi, sau vrei să ajungi din nou acolo? Scuză-mă, de-acum o să mă străduiesc să nu-ţi pricinuiesc nicio neplăcere, înţelegi, nu prea stau bine cu memoria. Dar tu crezi că eu stau bine? Ei, scuză-mă, te rog, scuză-mă, nu am vrut să te necăjesc. Aşa că uite, Iakov a murit din cauza unui medicament, s-a otrăvit cu ceva. Şeina l-a chinuit foarte tare, îi tot cerea nu ştiu ce bani, ea bănuia că soţul îi ascundea câteva mii, dar el era un farmacist obişnuit, un ajutor de farmacist, şi sunt sigur că nu avea niciun chior. Cred că pur şi simplu Şeina îşi bătea joc de el, când îi cerea bani. Era mai tânără ca Iakov cu vreo cincisprezece ani şi, cum spuneau în curte cei ce stăteau pe bancă, îl înşelase cu administratorul Sorokin care avea o singură mână, şi care mai apoi, la un an de la moartea lui Iakov, s-a spânzurat în garajul gol. Cu o săptămână înainte el vânduse o maşină germană din vremea războiului pe care o adusese din Germania. Dacă îţi mai aduci aminte, pe bancă oamenilor le plăcea să vorbească: la ce-i trebuia lui Sorokin maşina, oricum nu mai putea să conducă, doar n-o să angajeze acum un şofer. Dar mai apoi totul se lămurise. Când Iakov pleca în delegaţie sau făcea de serviciu la farmacie cu zilele, Sorokin o conducea pe Şeina în garaj şi acolo, în maşină, îl şi trădase pe Iakov. Uite ce noroc, spuneau cei de pe bancă, uite ce noroc – are maşina lui, cică, nici măcar nu e nevoie să meargă cu ea: venea în garaj, se încuia pe dinăuntru, aprindea farurile, lăsa scaunele şi se distra de minune. Ei, şi se mai spunea în curte, Sorokin, păcat că nu avea o mână. Să descriu cum arăta curtea noastră atunci, acum câţiva ani. Aş fi zis mai degrabă că era o groapă de gunoi decât o curte. Crescuseră nişte tei leşinaţi, erau două sau trei garaje, iar dincolo de garaje erau munţi de cărămidă spartă şi în general tot felul de gunoi. Dar, lucrul cel mai important, acolo erau tot felul de aragazuri vechi cu gaz, vreo trei sau patru sute, fuseseră aduse în curtea noastră din toate curţile vecine imediat după război. Din cauza acestor aragazuri în curtea noastră mirosea mereu a bucătărie. Când le deschideam cuptoarele, uşile cuptoarelor scârţâiau îngrozitor. Dar oare de ce le deschideam uşile, de ce? Mi se pare ciudat că nu înţelegi asta. Le deschideam uşile pentru ca, imediat, să le trântim cu zgomot. Dar n-ar trebui oare să ne întoarcem la oamenii care locuiau în curtea noastră, îi ştiam pe mulţi dintre ei. Nu, nu, sunt aşa de plictisitori, aş fi vrut să mai vorbesc acum despre altceva. Vezi tu, noi suntem mereu cumva în neregulă cu timpul, nu înţelegem timpul cum se cuvine. Nu ai uitat cum, odată, acum mulţi ani, l-am întâlnit la gară pe profesorul nostru Norvegov? Nu, nu am uitat, ne-am întâlnit cu el la gară. El a spus că acum o oră părăsise malul lacului de acumulare unde pescuia larve de ţânţari. Avea într-adevăr la el o undiţă şi o căldare şi am apucat să văd că în căldare înotau nişte animale, dar nu erau peşti. Profesorul nostru de geografie Norvegov îşi construise o casă de vacanţă în zona gării aceleia, numai că dincolo de râu, şi adesea îl vizitam. Dar ce mai spusese profesorul în ziua aceea? Profesorul Norvegov ne spusese aproximativ următoarele: tinere, probabil că aţi observat ce vreme frumoasă este încă în aşezarea noastră uite, deja de multe zile; nu credeţi oare dumneavoastră că respectabilii locuitori de aici din satul de vacanţă nu merită luxul acesta? Nu vi se pare oare, tânărul meu tovarăş, că ar fi deja vremea, cum se spune, să se lase cu bubuituri, să vină furtuna? Norvegov privi spre cer, ferindu-şi ochii de soare cu mâna. Şi o să bubuie, dragul meu, cum o să mai bubuie, de-o să le meargă fulgii! Şi nu cine ştie când, ci azi-mâine. Apropo, oare dumneavoastră vă gândiţi cumva şi la asta, credeţi în aşa ceva?

 

Prezentare şi traducere de
Antoaneta Olteanu 

Saşa Sokolov

Şcoală pentru proşti

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)