Paul Celan

 

 

Cele unsprezece texte care formează ciclul Eingedunkelt/ Întenebrat au fost scrise de Paul Celan între 17 martie şi 19 aprilie 1966 (perioadă în care poetul se afla internat în Clinica de Psihiatrie „Sainte Anne“ din Paris). Iniţial, poemele au fost gîndite ca parte a volumului Fadensonnen/ Sori de fire (1968). La solicitarea lui Siegfried Unseld, editor la Suhrkamp Verlag, Celan a trimis aceste poezii spre a fi publicate într-o antologie (care mai cuprinde texte de Samuel Beckett, Karl Krolow, Wolfgang Koeppen, Hans Erich Nossack, Peter Weiss, Uwe Johnson, Wolfgang Hildesheimer, Nelly Sachs şi Martin Walser) de „scrieri abandonate“: Aus aufgegebenen Werken, Frankfurt a. M., 1968, p. 149-161. (G.S.)

 

 

 

Ciclul „Întenebrat“

(1968)

 

Fără ezitare,

împotriva-nceţoşărilor,

candelabru-atîrnat dogoarea şi-o

coboară spre noi,

 

Incendiul cu multele-i braţe,

fierul şi-l caută-acum, ascultă,

de unde, din vecinătatea pielii de om,

un şuier,

 

găseşte,

pierde,

 

aspru

sună citit, minute-ntregi,

seriosul,

sclipiciosul

ordin.

 

 

După renunţarea la lumină:

ziua cea vie, vuind de-al

mesagerilor umblet.

 

Mesajul ce-a dat ortul florii,

strident şi tot mai strident,

ajunge la-nsîngerata ureche.

 

 

Citeţ, departe, deschisul

însemn al parantezei,

 

Eliberaţi sînt amanţii,

chiar şi din temniţa rădăcinii de ulm,

 

Negrul

limbii, copt, muribund,

devine iarăşi sonor, Străluminarea

se-apropie.

 

 

De la-nălţimea corzii-ntinse,

silit să vii jos, tu măsori

ce anume se poate-aştepta

de la atît de multe daruri,

 

Faţa ca brînza de albă

a celui ce-asupra noastră se-aruncă

 

Pune la loc ácele luminoase, cifrele

luminoase,

 

De-ndată, în felul oamenilor,

se amestecă,-n plus, şi bezna,

pe care-o recunoşti

 

dintru toate-aceste

impenitente, inaservite

jocuri.

 

 

Mult aburcat

peste capete,

semnul, tare ca visul de-aprins,

în locul pe care-l numea.

 

Acum:

Fă semn cu frunza de tutun,

pînă cînd cerul

fumează.

 

 

Arunci

piatra-ancoră

înscriptată?

 

Aici nu mă ţine nimic,

 

nici noaptea celor în viaţă,

nici noaptea celor ne-nfrînaţi

nici noaptea celor agili,

 

Vino, să rostogolim piatra-uşă

în faţa Cortului Nesupus.

 

 

Tăgăduita piatră,

verde-gri, eliberată

în strîmtoare.

 

Dezmămulatele lune de jar

iluminează

o bucăţică de lume:

 

deci asta erai

şi tu.

 

În lacunele memoriei

stau drepte samavolnicele lumînări

şi insuflă putere.

 

 

Întenebrată

puterea cheilor.

Caninul domneşte,

dinspre urma de cretă,

în contra clipei

pămînteşti.

 

 

Umple de pustiu sacii ochilor,

strigătul jertfei, şuvoiul de sare,

 

vino cu mine-ntru suflu

şi dincolo,-afară din el.

 

 

Invazia Nedespărţitului

în limbajul tău,

sclipăt nocturn,

 

antifarmec, mai tare.

 

De străinul, înaltul

resac erodată,

- această

viaţă.

 

 

Cu noi, cei

aruncaţi încoace şi-ncolo, totuşi

călătorind:

 

unica

nevătămată,

non-uzurpabilă,

răzvrătită

jale.

 

Traducere de George State

 

Din volumul Paul Celan,
Opera poetică (ii),
în pregătire la Editura Polirom

Paul Celan

Ciclul „Întenebrat“

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)