Cătălin Pavel, romancierul 

 

Florica Ciodaru-Courriol

 

 

Printr-un fericit complex de împrejurări, unul dintre cunoscutele Festivaluri literare franceze, cel dedicat debutanţilor în roman, s-a deschis şi autorilor care scriu în limba română. Creat în urmă cu 30 de ani, Festival du Premier roman de Chambéry, unde au fost selecţionaţi, la începuturile lor, nişte necunoscuţi aflaţi la prima lor carte, precum Amélie Notomb sau Michel Houelbecq – ca să nu le amintim decât pe aceste două staruri ale literelor franceze de azi, Festivalul s-a impus prin alegeri sigure, dobândindu-şi un spirit cert de descoperire a talentelor promiţătoare. Din 2010, graţie unor grupuri de lectură în limba română, a început şi seria debutanţilor provenind din România, aşa încât în mai 2011 aveam primul laureat, de fapt… prima, fiind vorba de tânăra Corina Sabău. În al doilea an, 2012, eram puşi deja în faţa unei grele alegeri, dintre prim-romancierii români trei au plăcut în mod special, fiecare cu specificul său: Marta Petreu – care debuta atunci în roman cu Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (Polirom) –, foarte tânăra Adina Rosetti cu Deadline (Curtea Veche) şi Cătălin Pavel, autorul unui surprinzător roman Aproape a şaptea parte din lume (Humanitas, 2010). Atunci, tulburătoarea naraţiune a Martei Petreu a fost, fără surprize, cea care a cules laurii victoriei. Peste doi ani, în 2014, va fi publicată în versiune franceză la editura L’Âge d’homme, întregind lista compatrioţilor ei editaţi aici cu ani înainte precum Mateiu Caragiale, Lucian Blaga, Ion Caraion etc. Adina Rosetti, reţinută de éditions Mercure de France, apărea aici în 2013, exact când România a fost ţara invitată de onoare la Salon du Livre de Paris.

Îmi plăcuse mult şi romanul acelui necunoscut pe atunci Cătălin Pavel – un nume respectat în lumea arheologilor, dar care nu spunea la vremea aceea nimic publicului românesc, şi nici multor critici. Nu ascund că am încercat satisfacţia descoperitorului mai ales când, doar cu câţiva ani mai târziu, „nominalizatul“ de la Chambéry avea să publice încă două romane Niciodată Portasar şi Trecerea (ambele la Cartea Românească) şi trei volume de poezie. Aveam intuiţia atunci, în 2012, că acel care semnase Aproape a şaptea parte din lume realiza din prima încercare un roman remarcabil despre condiţia umană, într-un stil deja individualizat, caracterizat prin prospeţime, concizie, originalitatea formulării, diferit de colegii săi de generaţie, necontaminat de intertextualitate voită sau de curent-abordata exorcizare a vieţii în comunism, deschizând, dimpotrivă, o nouă breşă prin localizarea unor episoade în deşerturile africane amintind de universul unui Le Clézio. Am încercat să-l propun câtorva editori din spaţiul francofon şi primul care s-a arătat interesat şi sensibil la acea proză de debut a fost un editor „specializat“ în traduceri din autori români: Non Lieu din Paris.

În prezentarea pentru ediţia franceză subliniam că era vorba de o carte cu un subiect de actualitate în acele momente de conflicte civile în ţinuturile din Mali, cu un protagonist ce exersase ca medic chirurg în spitalele improvizate în condiţii de mare urgenţă, angrenat acum (în prezentul naraţiunii) într-un fel de periplu feroviar prin Europa. După ce şi-a vândut toate bunurile din ţară, lepădându-se astfel de ce îl mai putea reţine locului, Zoran, bărbatul astfel numit pentru că mama lui era sârboaică, trece dintr-un tren în altul fără o destinaţie precisă, practicând obiceiuri cotidiene de igienă qvasi maniace – ceea ce ne sugerează că acesta este modul lui de viaţă deliberat ales şi în care s-a instalat durabil. El nu pare să aibă alte aşteptări decât răspunsurile la mesajele trimise prin internet unui tânăr-adolescent din Mali. Corespondenţa pe computer nu este însă una artificială, de racolaj a cititorului modern, ci modul prin care Zoran mai este ancorat la viaţă. Schimbul de mailuri vine în contrapondere cu excentricitatea situaţiei. Ahar, tânărul african cu nume de leu (în tuaregă), nu-i poate scrie (răspunde) decât duminica, în a şaptea zi a săptămânii (una din explicaţiile titlului, cealaltă şeptime referindu-se, poate, la supraţata Africii în raport cu globul terestru).

Ni se dezvăluie astfel fragmentar istoria lui Zoran care a cunoscut-o pe mama lui Ahar, o frumoasă femeie de culoare, cu o personalitate puternică, ce l-ar fi părăsit pentru un britanic, Palfreyman, şeful misiunii arheologice, cel care trece în ochii tuturor drept tatăl lui Ahar. Marea dilemă a lui Zoran rămâne, s-a înţeles de-acum!, paternitatea acestui băiat. Fostul chirurg transformat în călător perpetuu este chinuit de ideea că Zuleika i-a ascuns adevărul; incertitudinea i-a devastat viaţa. Greu de ştiut după ani care din cei doi bărbaţi ce au iubit-o pe Zuleika este tatăl biologic al băiatului, mai ales că mama a dispărut de mult. Complicitatea evidentă între Zoran şi tânărul malian, nerăbdarea cu care fiecare dintre ei aşteaptă misiva electronică a celuilalt de parcă acesta ar fi unicul scop al vieţii lor, par să încline balanţa către timişoreanul din trenuri. Devenit contemplator de profesie, Zoran face frecvente dări de seamă despre întâmplările din tren şi despre călătorii de care îşi cam bate, subtil, joc, când nu este obligat să socializeze balcanic. Relatările despre comportamentele adeseori hilare ale călătorilor din trenurile lui Zoran dezvăluie maniile naiunilor venite în contact, de imigrani ori de europeni aşezai, dar şi câteva ecouri ale vechiului regim comunist (a se vedea episodul unde un asiatic vrea să cumpere trenul cu care se deplasează!). Hotărât să nu mai pună piciorul pe pământ, Zoran va dormi doar două nopi în afara trenului, o dată la Genova unde are o scurtă aventură cu o italiancă ciudată şi altă dată, la frontiera cu Ţara Galilor, când conduce un bătrân muribund într-un spital.

Dinspre deşert avem relatări oscilând între serios şi umoristic, (despre atracia crescândă pe care o încearcă Ahar pentru Awa, dar şi despre obiceiuri şi comunităi nomade), ca pentru a convinge că discipolul şi-a învăat lecia, şi-a însuşit iniţierea apelativul „Mon Marechal“ folosit de Ahar la începutul mesajelor sale (toate în franceză) sună ca o formulă de supunere şi de totală conivenă.

Către sfârşit, naraiunea pare să se îndrepte spre un happy-end; Ahar îşi anună încântat şi insistent destinatarul că a obinut toate actele necesare călătoriei spre Europa, a ajuns chiar la Valencia şi se pregăteşte să debarce la Marsilia de unde va pleca spre Germania ca să-l întâlnească pe Zoran: „Foarte tare mă amuză ideea că după ce ne întâlnim putem să nechezăm împreună în vagonul restaurant şi, evident, să stăm de vorbă pe îndelete în orice zi a săptămânii“. În mijlocul scrisorii cu litere aldine, o mică paranteză în grafie normală îl informează pe cititor că insistena din mesaj „se datora doar faptului că Ahar nu ştia că pe Zoran îl găsiseră deja doi turci care făceau curat în trenuri, la capătul unei linii din Brandenburg, singur într-un tren retras şi paralizat de la brâu în jos, de la vertebra a şaptea mai precis“.

Cam aceasta ar fi povestea în linii mari. Dar mai mult decât ce se povesteşte în Aproape a şaptea parte din lume este cum se povesteşte; naraţiunea coagulează o umanitate pudic retractilă, cea a deşertului saharian, univers familiar arheologului nostru, cu siturile musulmane şi tuarege în care evoluează Ahar şi, cu ani înainte, părinţii lui. Umorul vecin cu cinismul practicat de protagonist – dar nu numai! – ascunde răni necicatrizate ce au autenticitatea faptului trăit. Leciile de viaă ale lui Zoran, iniierile destinate lui Ahar au deseori efecte neaşteptate, sau poate, dimpotrivă, absolut logice: „Ahar ştia ce este un beiv, nu ştia în schimb ce este o fântână arteziană“…

 

Ludicul e practicat juisiv de Cătălin Pavel. O misivă către Ahar evocă vinderea unui cal (de lemn) unor călători în cel mai pur stil insistent-publicitar, în altă parte compartimentul se umple de „damful“ pălincii trecută generos, convivial, de la o gură la alta. De remarcat în scriitura lui Cătălin Pavel rolul observaiei şi materializarea ei la nivel lexical, ca în descrierea culorilor deşertului sau a mâinii unei femei „literalmente albe ca marmura“, acest calcar „granular metamorfic, ce permite luminii să pătrundă înăuntru câiva centimetri buni“. Poveştile fragmentare recompun un puzzle după imaginea lumii globalizante cu derapajele inerente periferiei şi angoasele centrului, cu lumea „esenializată“ a unor locuri purtând numele de Essouk, Gao sau Kidal, în contrast cu rafinamentul saturat al Europei lui Zoran, cum s-a mai remarcat. În peisajul literar românesc, Cătălin Pavel îşi desenează şi desemnează un loc aparte, beneficiind indiscutabil atât de experiena itinerantă a arheologului, cât şi de sensibilitatea poetului. El este de-acum un nume pe care critica şi publicul românesc nu vor mai avea nicio scuză pentru a-l ignora.

Florica Ciodaru-Courriol

Cătălin Pavel, romancierul (Cătălin Pavel, La septième partie du monde, Non Lieu)

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)