Reflexiv şi elegiac

 

Constantin Cubleşan

 

 

Fără a rezona cu marile, dramaticele frământări ale epocii, poezia lui Eugen Suciu este una a trăirilor în intimitatea cea mai vibrantă a individului marcat de o actualitate dezolantă, depresivă, în care „brancardieri analfabeţi/ au încuiat viitorul“. E un poet al notaţiei succinte, aproape aforistice, adesea, vecină cu panseul liric şi cu sintezele ideatice din haiku-uri, fără a aborda însă genul ca atare („Trei curcubee/ împletite de stolurile de grauri/ mângâiate cu răsuflarea// ruginim împreună“ – Curcubeele). De altfel, natura nu este decât un pretext imagistic pentru dezvoltarea ideatică, în prozodia aparent aridă a unui discurs reflexiv („nu vă aşteptaţi/ la lungi descrieri după natură“ – Mersul în zigzag), ca într-o mereu repetată mărturisire de sine: „Rar/ când nu se formează uragane/ şi inima mea e uşoară/ avidă de calm melodios/ ajung veşti de pe mal/ cum că dintr-o clipă în alta/ într-o barcă cu vâslaşi rapizi/ trebuie să sosească un vers/ care se vrea scris/ «numai de către mine/ aşa cum este/ nicidecum altcumva»// fireşte că sunt stresat/ şi-mi aprind o ţigară/ mă-ntreb cât o să dureze tortura“ (Apa probabilă). În acest registru confesiv îşi recompune trecutul existenţial, mărturisitor al unei istorii colective bulversante: „ne-a fost teamă şi să tăcem/ şi să scriem/ ne-a fost frică de viaţă/ tot atât cât şi de moarte/ o confuzie colerică/ ne-a îndemnat să spunem/ vrute şi nevrute/ în marginea ortografiei/ şi a epuizării aparent luminoase“ (Soarele a încălzit apa). Această teamă, prelungită sub diferite raporturi ale poetului cu realitatea ambiantă, constituie axul metaforic al recentului său volum de versuri: Frica (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2017). E o vibraţie anxioasă în meditaţiile sale uşor elegiace („A trecut mult timp/ de când/ nu ne-am mai purtat frumos/ unii cu alţii/ nu-i treaba noastră/ să schimbăm lumea/ oamenii/ încă se mai roagă/ pentru miracole“ – Inadecvat). E un observator, dacă se poate spune aşa, al vieţii din jur, sub toate aspectele ei pe care le transferă în poezie, realizând astfel o lirică de notaţie prin excelenţă, în care se implică având mereu o atitudine critică, polemică, ironică foarte adesea („din blocurile mai arătoase/ ies generaţii bătrâne/ târând în cărucioare/ hieroglife obscure/ şi pudeli cu fundă/ atent coafaţi// corăbii/ încărcate cu dizabilităţi/ navighează pe muşamalele/ îmbâcsite de muşte// sictir!“ – Clanţe reci).

Eugen Suciu e un poet al cotidianului în care caută a se regăsi mereu pe sine, distilând emoţii surde; parabole ale destinului umanităţii, aflată într-o teribilă degringoladă, apar ca nişte viziuni ale propriei fiinţări. Totul într-o metaforică elegantă şi discretă, de subtilitate oarecum cinică, ce frisonează subsolul cuvintelor frumos aşezate într-un discurs de implicaţii morale: „după o jumătate de an/ ar trebui să admiţi/ că niciodată/ nu o să mai aduni/ destulă speranţă/ ca să convieţuieşti/ cu altcineva// şi că nici nu-i poate cere/ unui regret/ să fie spontan// şi-ar pierde reputaţia“ (Punct). Alteori, cu o melancolie uşor deghizată, cultivă descriptivismul ambianţei pedestre, banale, ridicată la valori de simbolică viziune reflexivă asupra trăirii vârstelor: „O duminică/ intră pe sub uşă/ se strecoară în cearceafurile/ mototolite/ şi un dans creşte din podele/ ca un mic incendiu în pădure/ un menuet cu ochii plecaţi/ pe care bătrânul meu trup/ nu-l mai dansează“ (Papuci în faţa şemineului). E în totul o metaforizare a sentimentelor, a emoţiilor, a înţelegerii propriului sine în raport cu ambianţa universului prea opresiv, care-l apasă („copita supravieţuirii“), mereu raportându-se la verbul scris cu sinceritatea mărturisirilor: „am aflat prea multe/ despre mizeriile trupului/ despre birocraţia găurilor negre/ despre petele de rugină/ din măduva naraţiunilor/ şi despre remuşcarea tardivă/ a cuvintelor de neînţeles/ care descriu existenţa“ (Lume).

Poate mai mult decât alţi congeneri caută sensurile şi finalitatea propriului scris („din lupta cu poezia/ nimeni/ n-a ieşit niciodată bine“ – Unii asistă resemnaţi), într-un autobiografism de o simplitate a rostirii poetice cuceritoare prin melancolicul ei contemplativ subsumat: „Anul acesta iarna/ a coborât mai devreme/ vrăbiilor din casa măcieşului/ n-ai mai apucat/ să le pui nume// nimeni nu-ţi arată/ ce greşeşti/ în fiecare zi/ nici elegiile involuntare/ ale lucrurilor mărunte/ nici strălucirea vieţii necunoscute/ nici semnul de beznă din pahar/ nimeni// ai putea începe/ să şchiopătezi uşor// aşa/ fără motiv“ (În casa măcieşului). 

Concizia expresiei e în totul remarcabilă, având forţa condensărilor ideatice într-o metaforică simplă, percutantă: „în câţiva ani/ ajungi/ la fel de bătrân/ ca frigul“ (Frica ii), poetul raportându-se, de fiecare dată, la impactul propriu cu necunoscutul („Amprentele dezolante/ ale lucrurilor neştiute“ – Amprente), cu presiunea nevoii opţionale între bine şi rău: „prinşi între zgomote/ şi întrebări inutile/ nu suntem toţi uniţi/ împotriva răului// cum îi putem apăra/ pe cei dragi de ei înşişi?“ (Note pentru cartea amară, iv).

La drept vorbind, întreaga această poezie confesivă nu revelează altceva decât tragismul unei existenţe pusă sub semnul dilematic al raportului viaţă-moarte: „la rândul meu zilnic/ înghit moartea/ şi expectorez/ abia după ce crizantemele/ au înnegrit patul/ şi insectele din chihlimbare/ şi-au terminat fecundarea// le scriu morţilor/ unde eşti ce faci/ aveţi pâine şi supă destulă?/ nu las să se piardă/ nici o firimitură/ nici o faptă nici un distih/ şi nici nu şterg din telefon/ numele celor dispăruţi// ar fi prea definitiv“ (Cântec pe vârful limbii).

 

Privit în ansamblu, acest volum de poeme meditative, autoreflexive, poate fi subscris unei veritabile arte poetice. 

Constantin Cubleşan

Reflexiv şi elegiac

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)