Autoportret în palimpsest 

 

Iulian Boldea

 

 

Opera lui Matei Călinescu, încă insuficient explorată pe măsura dimensiunilor ei, se desfăşoară pe mai multe paliere distincte, nu fără legătură între ele: critică literară (Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, Aspecte literare, Eseuri critice, Clasicismul european, Conceptul modern de poezie, Cinci feţe ale modernităţii, A citi, a reciti, Mateiu I. Caragiale: recitiri etc.) poezie (Semn, Versuri, Umbre pe apă, Fragmentarium, Tu: elegii şi invenţii), proză (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter) şi proză memorialistică (Amintiri în dialog – în colaborare cu Ion Vianu, Portretul lui M, Un fel de jurnal 1973-1981). Calităţile scrisului lui Matei Călinescu, dincolo de eleganţa şi fluenţa dicţiunii, circumscriu şi un fel de „tact al personalităţii“ (Gheorghe Grigurcu), alcătuit din discreţie, moderaţie, rigoarea abilă a demonstraţiei, expresia suplă, persuasivă, ce determină o singulară artă a elocinţei critice. Seducţia ideilor critice – acesta e atuul criticii lui Matei Călinescu, o seducţie derivată din plasticizarea  ideilor, recursul la relaţionări, raportări ori contextualizări, dar şi din firescul exprimării, un firesc elaborat, provenit din erudiţie şi rigoare formală. În textul, cu valoare programatică, Rigoarea şi poezia criticii, Matei Călinescu se declară un adept al statutului creator al criticii literare, considerând că „unui concept larg al literaturii“ trebuie să-i corespundă „un concept larg al criticii“. Criticul pledează, astfel, pentru ideea de diversitate şi de problematizare, într-un climat al „afirmării polemice“ a abordărilor individuale, oricând de preferat unei atmosfere anoste, de „universale şi placide consensuri“. Considerând ca absolut imperioasă prezenţa judecăţii de valoare, rezultat şi ilustrare a actului critic, Matei Călinescu afirmă ideea interferenţei, în spaţiul conştiinţei critice, a două domenii importante: vocaţia estetică şi exerciţiul critic, două domenii inseparabile, aflate într-un fecund şi generos dialog unul cu celălalt, astfel încât, notează autorul,

 

prin însăşi esenţa ei – care poate lua aspectul unui destin – critica nu începe, ci doar sfârşeşte prin a fi poezie. Primordial ea trebuie să fie o filosofie a poeziei, prin poezie înţelegând întreaga literatură: să înlesnească adică, o înţelegere a poetului, să ilumineze numeroasele şi misterioasele căi de acces spre el şi, pentru că noţiunea de iubire e implicată în însuşi termenul de filosofie, să iubească poezia până la uitarea de sine, până la obiectivitate şi până la rigoarea de gheaţă a ideii: e vorba, bineînţeles, de un amor intellectualis. 

 

Matei Călinescu, o „autoritate discretă“ a criticii româneşti (Ion Pop), se revelează, în paginile sale autobiografice, ca un  intelectual intransigent, atent la tot ce îl înconjoară, inclusiv la natura şi la traumele comunismului, în care vede o „sistematizare a corupţiei, laşităţii, meschinăriei, brutalităţii“, precizând că adevărul era stabilit de cei care aveau drept de control asupra cuvintelor. Din această perspectivă, „nu exproprierea mijloacelor de producţie, ci exproprierea mijloacelor de comunicare alcătuieşte esenţa comunismului“, astfel încât forţa totalitarismului provine din „capacitatea de a crea, la început prin teroare brută, mai apoi printr-o teroare mai difuză, o psihologie de ostatici“. Un fel de jurnal (2006) relevă, înainte de toate, adaptarea la exigenţele şi provocările exilului, fiind figurate aici două voci, două conştiinţe, două identităţi, cu desenul precis conturat, aflate într-un permanent dialog. Cele două identităţi sunt „separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu“. (H.-R. Patapievici).

În Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp (Ediţie îngrijită de Raluca Dună, Editura Humanitas, 2016), regăsim fragmente de istorie personală, alături de contextualizări şi de referinţe la istoria exterioară, percepute prin filtrul unei memorii subiective, care atenuează efectele temporalităţii, deoarece, scrie autorul, „în memoria subiectivă, ca şi în vis, nu există timp“ şi, în consecinţă, „tot felul de simultaneităţi sunt posibile“. Cartea este, cum remarcă autorul însuşi, un „jurnal de bătrâneţe în care, în locul reacţiilor la evenimentele zilnice, al întâlnirilor (care nu se mai produc) şi-al proiectelor, în locul stărilor de spirit efemere, rolul principal, dacă nu chiar unic, îl joacă amintirile“. Trăind după principiul, asumat cu luciditate dramatică, „one day at a time“, diaristul percepe timpul ca inevitabilă curgere spre finitudine, ca „explozie“, fărâmiţare de timpuri care se amestecă, se întretaie, se despart şi se reunesc într-o magmă nedistinctă punând la încercare soliditatea identităţii fiinţei care le percepe, le trăieşte, le decantează în articulaţiile propriului organism, cu extazele, traumele şi agoniile lui:

 

Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.

 

Se produce, în cele din urmă, o revelatorie nevoie de „aşteptare“, alcătuită, la rândul ei, din fragmente de aşteptări ireale, din „microaşteptări“ ce conduc la întreţinerea energiei de care are nevoie individul pentru a persevera în fiinţare:

 

Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.

 

Fluxul amintirilor, evocarea unor fiinţe dragi, examinarea rolului exilului în geografia propriului destin („Eu plecasem de mult în exil, altă formă de sinucidere. Neavând o ţintă transcendentă, m-am lăsat în voia necesităţilor, întâmplărilor şi, când am avut ocazia, a impulsurilor“), conştiinţa acută a bolii incurabile, raportul fluctuant dintre ieri şi azi conturează interogaţiile, deloc puţine în aceste pagini de jurnal, asupra memoriei şi a rolului acesteia în funcţionarea metabolismului identitar al individului.

Revizitarea trecutului prin recursul la memorie produce, desigur, refracţii, deformări, distanţe afective sau sincope de sensibilitate, ce conferă amintirilor o senzaţie de irealitate perenă

 

Ceea ce rămâne în memorie e fără îndoială ireal, dar nu e fals. Participă, într-un fel, la viaţa celui care-şi aminteşte.

 

Evocarea figurii unor prieteni (Nichita Stănescu, Adrian Marino, Miron Chiraleu, Mitică Peristeri, Vlad Georgescu, Ion Vianu, Mircea Ivănescu, Annie Bentoiu) conduce la rescrierea, cu tonalităţi afectiv-nostalgice, a unui trecut pe care pagina diaristică îl luminează prin prisma sensibilităţii autorului, ce ne oferă o lectură atentă a propriei vieţi, a lumii prin care a trecut, dar şi a dramelor îndurate (moartea fiului, Matthew,  boala proprie). În astfel de circumstanţe, în care tragismul e dominant, diaristul apreciază indiscutabila rezonanţă etică a prieteniei, a bunătăţii şi generozităţii, care constituie fibra definitorie a sentimentului de prietenie („Dincolo sau dincoace de teorii, eu îmi păstrez credinţa în prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din propria-i cenuşă./…/ Bunătatea, generozitatea, simpatia sunt şi ele, în felul lor, mijloace de cunoaştere şi de recunoaştere, care există în prietenie …“).

Citind, recitind propriul prezent şi trecut prin grila bolii şi a lucidităţii, Matei Călinescu împărtăşeşte cititorilor o „dicţie a suferinţei“ (Dan C. Mihăilescu), însă le oferă şi prilejul unor reflecţii despre credinţă, moarte, durere, aşteptare sau despre relaţia dintre eu şi memorie, despre unic şi multiplu, într-o tentativă de a recupera, fie şi intermitent, zvonul clipelor şi tumultul istoriei. Lectura este, şi aici, un act exemplar şi esenţial, care îşi găseşte utilitatea chiar în circumstanţe existenţiale-limită:

 

Găseam în lectură tot ce îmi trebuia. În cartea mea despre lectură/relectură am scris cu interes despre vârstele lecturii, despre locurile şi ocaziile ei. Am scris (exerciţiu imaginativ bazat pe mărturii directe) despre lectura în închisoare. Am scris (bazat în parte pe experienţa personală) despre lecturi religioase (relecturi). Aveam impresia că obţinusem o înţelegere – fie ea cât de superficială şi de limitată – a fenomenului lecturii. Dar lipsea ceva: lectura pe patul de moarte.

 

 

Ziua trăită („o monadă sau un aleph temporal“) se deschide, în mod paradoxal, spre trecutul fiinţei, într-o nevoie fascinantă şi fascinatorie a diaristului de a-şi explora propriile limite, propriile frustrări şi drame, printr-o pendulare continuă între „imaginaţia memoriei“ şi „imaginaţia anticipării“, spaţiu al posibilelor rescrieri, relecturi, retrăiri ale propriei vieţi. Un altfel de jurnal e o confesiune exemplară, dramatică, autentică, un autoportret în palimpsest, cu scriitura tensionată, discretă, problematizantă a unei ars moriendi.

Iulian Boldea

Autoportret în palimpsest (Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, ediţie îngrijită de Raluca Dună, Editura Humanitas, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)