„A lumii taină” şi revelarea ei de sărbători…

 

Ioan-Aurel Pop

 

„Cu părul nins, cu ochii mici/ Şi calzi de duioşie”, văd şi acum „icoana firavei bunici”, în „pruncia” mea braşoveană, cu vocea care mă îndemna energic-blând să pornim în Ajun prin nămeţi ca să facem cale lui Moş Crăciun să vină… Nu înţelegeam, pe la patru-cinci ani, de ce trebuia neapărat să plecăm de acasă, preţ de vreo două ceasuri, cam pe la chindie, să umblăm fără ţintă şi să revenim apoi fără să fi rezolvat nicio treabă. E drept că, uneori, erau nămeţi sau chiar ningea, ceea ce făcea ca drumul să fie unul de poveste. La întoarcere, mama se mira că Moşul trecuse în lipsa noastră şi lăsase bradul cu cele cuvenite. O singură dată încercaseră ai mei – tot pe când aveam puţini ani – să-l aducă pe Moş în carne şi oase (în persoana unui vecin), dar ţipasem cu disperare, speriat de arătarea nemaivăzută. De-atunci, Moşul venea numai în lipsă, îşi lăsa darurile şi dispărea fără urmă, spre mirarea şi suspiciunea mea. Altă dată, mai mărişor fiind, în Parcul Central din Braşov, Moşul de serviciu m-a primit în braţele lui şi m-a întrebat de viitor. I-am spus că voiam, ca mai toţi copiii din generaţia mea, să mă fac „doctor”. La continuarea inevitabilă „de ce”, i-am spus că doctorii vindecând toate bolile din lume, sunt nemuritori. Atunci am aflat de la Moşul – lucru trist şi dezamăgitor – că şi doctorii se îmbolnăvesc şi sfârşesc ca toţi oamenii. De aceea, cred, mi-am schimbat şi planurile de viitor, cu gândul că cei care se ocupă de trecut stăpânesc toate secretele vieţii, chiar dacă nu o pot prelungi la infinit. Era vremea când citisem „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, visând pentru prima oară la nesfârşire…

 

Altminteri, sărbătorile iernii au – după cum se vede – pentru toţi oamenii ceva inefabil, cu un iz de „mare trecere”, cu o adiere de nesfârşire. Este ca şi cum oamenii ar fi îngăduiţi să fie părtaşi – fie şi pentru o clipă – la dumnezeire, să se înalţe la Creator vii fiind, să facă din această viaţă, atât cât se poate, „o gură de rai”. Copilăria augmentează impresiile, adânceşte sentimentele, alertează trăirile: Moşul era un fel de Dumnezeu, pogorât din ceruri, nămeţii erau cât munţii, bradul împodobit părea scos din basme, darurile apăreau ca mirifice, iar colindele aveau puterea să ne facă mai buni, mai generoşi, mai plini de omenie. Aşteptam obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou ca pe un soroc drag, aducător de împliniri, de bucurii, de fericire. Trupul şi sufletul păreau să reintre într-un fel de armonie cosmică, pentru că mâncărurile destinate stomacului, anunţate de mirosul de cârnaţi, sarmale şi de cozonac, se combinau cumva cu mâncărurile destinate inimii şi minţii, încât ne simţeam împliniţi cu toţii, în familie şi în comunitate. Colinda care m-a urmărit din copilărie şi căreia i-am descoperit târziu sensul este o veche melodie populară maramureşeană/ardeleană, pe versuri uşor pervertite azi, dar încă originare pe atunci: „În toată casa-i lumină,/ La tot focu-i oala plină” sau „Şi la anul om veni/ Numai sănătoşi de-om fi”. Acum, se cântă tot mai des altminteri: „În toată casa-i lumină,/ La tot omu-i masa plină” şi „Şi la anul vom veni,/ Numai dacă ni-ţi pofti/ primi”. Este drept că folclorul este o operă colectivă şi că produsele sale se modifică mereu, se adaptează, se pervertesc chiar. Dar câtă deosebire este între „masa plină” şi focul săracului, care nu mai arde de pomană, doar ca să încălzească vag casa, ci şi hrana, care, de multe ori, în afara sărbătorilor, lipsea sau era rece. Pe de altă parte, de Crăciun, oala avea foc dedesubt şi era plină, nu ca odinioară. La fel, în celelalte versuri: puţini mai ştiu azi că la colindat nu se făceau invitaţii (nu erau „poftiri”) şi nici nu se putea imagina ca ceata de colindători să nu fie „primită”. Colindatul era o ceremonie de cinste şi de cinstire. Casa în care veneau colindătorii era binecuvântată tot anul ce avea să vină. Aşa că nu se punea problema „poftirii” sau a „primirii” urătorilor şi colindătorilor de către gazdă, ci problema de a rămâne sănătoşi cu toţii până „la anul”. Sărbătorile au un rost al lor, anumită înţelepciune şi o cuminţenie – pe care le-am pierdut în mare parte azi –, fapt pentru care nu mai putem pătrunde în sufletul profund al românilor de odinioară, care ne-au adus pe lume şi ne-au transmis tainele sale. Cred că, de sărbători, tainele lumii ni se arată tuturor celor care mai ştim să le citim…

Ioan-Aurel Pop

„A lumii taină” şi revelarea ei de sărbători…

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)