Îmi place şi iarna

 

Vasile Igna

 

Îmi place şi iarna. Dar, pentru mine, iarna nu e un anotimp, ci o stare de agregare a universului care uneşte, printr-un pervers joc al termometrului cosmic, oamenii, fiarele, arborii, apele, ţărâna. Le pune în faţă o oglindă aburită şi, disimulându-le adevărata faţă, îi acoperă cu un giulgiu efemer. Îi învaţă să convieţuiască, înălţându-i şi umilindu-i, deopotrivă. Îi uniformizează, fără a-i anihila. De aceea, mi s-a părut, încă din copilărie, că tot ceea ce coboară sub zero grade poate căpăta înfăţişarea ireversibilă a neantului. De altfel, din punctul de vedere al fizicii cuantice, minus zece sau minus o sută de grade pare a fi aproape acelaşi lucru. Viaţa s-a ivit din fierbinţeală, din magma învolburată a începutului şi nu poate supravieţui decât sorbind din supa infinit reîncălzită a veşniciei. Frigul pune fiinţa în carantină, înalţă garduri acolo unde ar trebui să domnească slobozenia şi caută justificări pentru agresiune. E o eroare să speri că frigul purifică. E adevărat, el conservă, dar, mai ales, ucide. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că asprimea gerului poate fi exaltantă. Doar că exaltarea care nu înfiorează simţurile, ci le asupreşte, sfârşeşte în abuz. Care, când nu e de-a dreptul mutilant, e cel puţin înjositor.

Iarna e breaking point-ul, momentul de ruptură între normalitatea mai mult sau mai puţin liniară a primelor nouă luni (timp clasic de zămislire) şi revolta bezmetică a triadei succesoare. Care, culmea, mai are şi îndrăzneala să se înfăşoare în alb! Pustiul imaculat! Niciodată un steag alb coborât din înalturile cerului nu a fost mai prevestitor de zarvă şi răfuială. De aceea, poate, marile bătălii ale epocii moderne s-au pierdut/câştigat iarna.

Întotdeauna am crezut că există cărţi care n-au putut fi scrise decât iarna. De pildă, Colţ alb, romanul lui Jack London, sau Ponticele lui Ovidiu. Vă amintiţi? „Aici stăpân e frigul tot timpul peste an/ Şi tu cu gheaţă fereci talazurile mării“. Tot astfel, cred că sunt cărţi care pot fi citite/recitite doar iarna sau doar vara. În ce mă priveşte, recitesc în fiecare iarnă Memoriile lui Hadrian, după cum recitesc măcar o dată într-o vară Micul Prinţ. E drept că lectura nu e o chestiune de confort/inconfort, ci una de compatibilitate.

De aceea, în loc să-mi reamintesc/imaginez o poveste de iarnă (de care mi-e plin carul!), mă mărginesc să spun: nu uit bucuria colindelor, stranietatea uşor burlescă a Viflaimului şi emoţia indescriptibilă a Nopţii de Ajun; nu uit euforia inconştientă cu care, aşezat cu burta pe sanie, coboram Dealul, şerpuind printre merii deşi din livada lui Indreuţ; nu uit aerul sticlos al nopţilor cu lună şi scârţâitul vesel-sinistru al zăpezii sub tălpile, nu întotdeauna fără găuri, ale bocancilor; nu uit răsucirea de lumânare cu capul în jos a ţurţurilor şi jocul hipnotizant al fulgilor de nea; nu uit sclipirea diavolească a ochilor de lup care mi-au luminat (la propriu!) drumul de la gară spre casă într-o seară târzie de decembrie, având într-o parte stejarii din Huciul Lazului şi, în cealaltă, întinderea întroienită a câmpiei Someşului. Strălucirea acelor ochi concurează şi azi, cu oarecare îndreptăţire, scânteierea îndepărtată, enigmatică, egoistă a stelelor din nopţile geroase de pe Valea Căprioarei.

Îmi amintesc totul. Sau aproape totul. Şi nu pot ignora că în spectacolul iernii, în ţesătura acestor reverii, greu represibile şi inevitabil livreşti, s-a furişat câte puţin din ceremonialul unei reprezentaţii de umbre chinezeşti. Şi că, în spatele ecranului, Actorul principal, cu masca de cretă pufoasă aşezată pe faţă, nu face altceva decât să ne spună o poveste despre strădania cu care timpul disimulează falsa odihnă a firii.

 

Iar dacă acum, după atâta vreme, toate acestea mai au puterea să mă emoţioneze şi să transforme nostalgia în luciditate, înseamnă că iubesc şi iarna.   

Vasile Igna

Îmi place şi iarna

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)