Proză proliferantă şi tragic românesc

 

Ovidiu Pecican

 

 

Critic şi istoric literar de lung parcurs, autor de monografii şi coordonator de dicţionare, publicist specializat în receptarea şi analiza noutăţilor de pe piaţa literară de carte românească, Constantin Cubleşan a publicat o retrospectivă a studiilor, eseurilor şi articolelor pe care, de-a lungul mai multor decenii, le-a scris despre prozatorul şi dramaturgul Dumitru Radu Popescu. Cartea se intitulează Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contemporane (Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2015, 276 p.) şi de la început autorul îşi justifică opţiunea tematică nu doar printr-o colegialitate şi prietenie de durată, ci şi prin afirmaţia că „D.R. Popescu este una dintre cele mai originale voci pe care scrisul românesc le-a dat în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, [...] una dintre cele mai distincte personalităţi ale prozei actuale din circuitul mişcării literare europene şi nu numai“ (p. 9). Prin acest „nu numai“, C. Cubleşan trimite, fără îndoială, la planul universalităţii, pe care îl vede, cum demonstrează textele cuprinse în sumar, dintr-o perspectivă estetic-valorică.

După o ascensiune continuă pe firmamentul literelor contemporane româneşti, care a culminat – pe plan administrativ – prin ocuparea poziţiei onorante de preşedinte al Uniunii Scriitorilor în cel mai arbitrar şi mai despotic deceniu al crepusculului comunismului, cel al dictaturii personale ceauşiste, D.R. Popescu a fost receptat parcimonios şi fără entuziasm. Cele două principale istorii literare postcomuniste, a lui Nicolae Manolescu şi a lui Alex Ştefănescu, pun surdină entuziasmelor din epoca anterioară la adresa reputatului scriitor, moderând aprecierea acestuia.

Pentru Nicolae Manolescu, „D.R. Popescu s-a numărat printre primii care au intuit potenţialul alegoriei ori al simbolismului poetic în proza postrealist-socialistă [de la noi – n. O.P.]. Influenţa romanului faulknerian pare decisivă pentru soluţia adoptată de autor, a complicării până la absurd a romanelor sale. Aproape toate nuvelele lui, şi bune, şi rele, amestecă în apa stătută a realismului motive mitice, esoterice, alegorii ori simboluri livreşti“ (Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2008, p. 1100). Conform aceluiaşi critic şi istoric literar, „Scenariul detectivistic e, probabil, cel mai izbutit din toată proza, obsedată de crime şi de anchete, a lui D. R. Popescu“ (ibidem, p. 1101). Rezistente ar fi, din opera scriitorului, mai ales romanele din ciclul F. N. Manolescu remarcă şi structura deschisă, „opusă celei /rebreniene/ din Ion sau Moromeţii“ care „încetează să mai reflecte o lume omogenă şi plină de sens“, căci universul prozei sale este incert, lipsit de lege internă, căzut pradă anomiei. De aici, criticul trage concluzia că prozatorul ajunge să vădească o incapacitate de a-şi stăpâni ficţiunea (ibidem, p. 1101).

După Alex Ştefănescu, „... tendinţa sa de a ataca toate genurile şi de a scrie mult, copleşind piaţa literară cu versuri, eseuri, schiţe, nuvele, romane, piese de teatru, scenarii de film, reportaje, însemnări etc.“ are un efect nescontat: „Impresia de forţă pe care o produce scrisul său se dizolvă adeseori în aceea de prolixitate“ (Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2005, p. 557). Criticul vede în literatura lui D.R.P., cum i se spune curent autorului, pe „scriitorul român cel mai puternic influenţat de stilul faulknerian“ (ibidem, p. 562). Proza lui a devenit tot mai mult cumulativă, fiind elaborată după un principiu statistic şi caracterizată de o perpetuă foame de epic. Meritul epic ce i se recunoaşte prozatorului este „capacitatea [...] de a descrie expresiv, insistent şi în cele din urmă obsedant suferinţa omenească“ (ibidem, p. 560).

Cum se poate vedea, interpretările sunt – desigur, cu nuanţele de rigoare – convergente şi parţial sceptice cu privire la rezultatele prodigiosului efort creator al lui D.R. Popescu. Faţă de acestea, recuperându-şi paginile de întâmpinare critică prilejuite de volumele publicate, pas cu pas, de scriitor, Constantin Cubleşan vine cu o privire simpatetică. El vorbeşte despre toate compartimentele creaţiei unui autor extrem de productiv şi stăpân peste pajişti complexe, de la genurile deja menţionate, la confesiune, polemică şi eseu memorialistic. Nici criticul şi istoricul literar clujean nu caută trăsăturile operei scriitorului analizat în altă parte decât ceilalţi exegeţi. Dar modul în care el îl aprofundează şi îl tălmăceşte este mai empatic, beneficiind şi de privilegiul proximităţii spaţiale de decenii – pe perioada când D.R. Popescu locuia şi scria la Cluj –, ca şi de apartenenţa la aceeaşi generaţie. Astfel, în ce priveşte umanitatea literaturii scrise de prozator, C. Cubleşan subliniază nonconformismul funciar al acesteia: „Literatura lui Dumitru Radu Popescu este plină de oameni [...] suciţi [...], de oameni care nu mai evoluau eroic, ci grotesc, într-o tragi-comedie existentă, asupra căreia steagurile [...] revoluţiei [socialiste] nu mai fâlfâiau victorios, ci mereu coborâte în bernă“ (pp. 6-7). Acelaşi exeget pune sub semnul dezbaterii etice literatura derepopesciană, după cum urmează: „Personajele povestirilor, nuvelelor, romanelor sau ale pieselor de teatru semnate de D.R. Popescu evoluează într-un perimetru de culpă morală în care nimeni şi nimic nu este imaculat; ei nu caută însă neapărat un ţap ispăşitor pentru toate nedreptăţile ce se abat asupra lor, pentru toate tragediile în care sunt implicaţi, ci vor să afle, înainte de orice, adevărul; adevărul despre ceea ce li se întâmplă, scormonind unii în biografia altora şi cu toţii împreună în biografia epocii, a sistemului social-politic pe care îl judecă aspru, judecându-se pe sine – cel mai adesea dintr-o perspectivă dialectică lăuntrică, personală, de înţelegere a lumii, a vieţii“. Cubleşan denudează astfel mizele în actualitatea socialistă a barocelor construcţii narative ale lui DRP, altminteri arondabile nu doar faulknerianismului, ci şi altor formule similare, supraabundente faptic şi imagistic până la suprasaturare, cum s-au dovedit şi unele dintre creaţiile realismului magic latino-american (capodopera Un veac de singurătate a lui Márquez, dar şi Toamna patriarhului de acelaşi), scrise cam în acelaşi timp, şi vădind o aşezare întru descifrarea lumii ale cărei contururi arhetipale le descria, odinioară, Lucian Blaga, evocând sensibilitatea proliferant-artistică din basoreliefurile indiene. Pentru C. Cubleşan, însă, principala consecinţă a acestei abordări este înzestrarea subiectelor cu o cutie de rezonanţă mitologică, proiectarea lor în tipare, atent disimulate, dar foarte acute, ale miticului. „De aici haloul de deschidere spre o tratare mitologică a dramelor existenţiale, capabil a împinge cazul în universalitate. D.R. Popescu propune un autentic sistem mitologic al actualităţii noastre labirintice (numeroase personaje traversează opera dintr-o carte în alta, dintr-un subiect în altul), o mitologie a decăderii morale, a maculării conştiinţelor sub semnul unui destin impus deasupra voinţei lor, deasupra felului lor de a fi, de a gândi, de a se comporta. Este o mitologie a maculaţilor de şi în istorie, a măscăricilor tragici dintr-un context existenţial al pervertirii şi dedublării conştiinţelor. Lumea, universul acesta plin de crime, de victime şi de călăi, devine astfel oglinda – mai mult sau mai puţin încifrată – a înseşi lumii căreia cu toţii îi aparţinem“ (pp. 7-8). Reprezentând răspunsul autorului comentat la totalitarismul roşu şi, în acelaşi timp, fructificând nedecorativ, ci înspre profunzimi, legăturile ancestrale, invizibile, ale satului românesc cu subsolurile istoriei noastre, această tratare a materialului epic, printr-un du-te – vino între actual şi arhetipal, evidenţiind imposibilitatea distrugerii brutale de către istoria imediată a structurilor de profunzime ale unei civilizaţii, în pofida sacrificiilor pe care le implică (inclusiv la nivelul demnităţii), D.R. Popescu pare să ofere, dincolo de carnavalul deriziunii pe care îl etalează, imaginea tragicului contemporan din lumea românească agresată de reprezentanţii autorităţii dictatoriale, brune sau roşii; un tragic căruia i se răpeşte până şi dreptul la demnitate şi la puritate.

 

Nuanţările critice şi reconstituirile animate de înţelegere ale lui Constantin Cubleşan merită întreaga atenţie, iar viitoarele monografii dedicate lui D.R. Popescu nu le vor putea ocoli. 

Ovidiu Pecican

Proză proliferantă şi tragic românesc

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)