IV. Antisemitismul mişcărilor de extremă dreaptă şi Iuda lui Nae Ionescu

 

a) „Cuzismul“ şi Garda de Fier

A.C. Cuza (1858-1947), profesor de drept la Universitatea din Iaşi, considerat „părintele“ antisemitismului românesc, a fost ales în Parlament în 1911, fiind membru până în 1938. În ura sa împotriva evreilor, pe care îi asimila lui Iuda, le-a negat acestora orice contribuţie la civilizaţie, propunând chiar nerecunoaşterea Vechiului Testament de către Biserica Ortodoxă Română. Rasist, acesta afirma, inspirat de Houston Stewart Chamberlain, autorul pamfletului Naşterea secolului xx (1899), că Iisus nu era fiu al lui Israel, ci „un galilean de rasă ariană“!, iar „jidanii sunt combinaţie etnică total inferioară şi bastardă“ (Naţionalitatea în artă, ediţie îngrijită de Ioan Căpreanu, Iaşi, Editura Moldova, p. 69). Există o legătură sigură între ura sa instinctivă, morbidă faţă de evrei – femeile evreice făcând excepţie – şi anumite deformaţii profunde ale personalităţii sale. În 1923, el a lansat acest avertisment: „Plecaţi din ţară cât mai este vreme, ca să nu vă înecaţi în sângele vostru. Înainte de a muri, aş vrea să văd sângele evreilor amestecat cu noroi“ (Egalitatea, 14 decembrie 1923).

Patru ani după sfârşitul Primului Război Mondial, A.C. Cuza a fondat, în 1923, Liga Apărării Naţional-Creştine (L.A.N.C.), după ce alesese drept simbol al luptei sale politice crucea încârligată (încă din 1921, înainte ca aceasta să devină emblema mişcării naţional-socialiste din Germania). Esenţialul doctrinei L.A.N.C., elaborată de A.C. Cuza (numită şi „cuzism“), se axa pe antisemitism integral, cerând excluderea evreilor din societatea românească. Atât în discursuri, cât şi în scrieri, pentru a-i numi pe evrei folosea sistematic cuvintele dispreţuitoare Iuda şi jidan.

Învăţătura teoretică a ideologiei naţionaliste şi antisemite a profesorului Cuza a fost asimilată perfect de către studentul şi discipolul său, Corneliu Zelea-Codreanu, care s-a străduit să o pună în practică printr-o metodă nouă în politica românească: cea a asasinatului şi a terorii individuale. După ce ucide un prefect al Poliţiei, scapă de condamnare şi creează în 1927, la Iaşi, Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită în 1930 sinistra Gardă de Fier. Influenţa fascistă şi nazistă s-a resimţit nu numai prin violenţă şi teroare, dar şi în modul de organizare. Codreanu devine Căpitanul, echivalent al Führer-ului sau al Duce-lui, iar legionarii sunt înregimentaţi în brigăzi paramilitare. Mai mulţi intelectuali, între care Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, şi-au adus contribuţia la ideologia Gărzii de Fier, al cărei control asupra societăţii româneşti creşte progresiv (Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Iaşi, Ed. Polirom, 2011).

Nae Ionescu dezvoltă teoria potrivit căreia Legiunea avea o misiune istorică de origine divină, în beneficiul românismului, strâns legat de ortodoxie. Pentru el, civilizaţia românească avea un caracter în totalitate oriental, pe care Legiunea trebuia să îl apere. În 1930, afirma că latinitatea, principalul argument al celor ce pledau pentru occidentalizare, era o prejudecată (Roza vânturilor (1926-1933), Bucureşti, Cultura Naţională, 1937, p. 84-85). Acest profesor de metafizică şi logică, mentorul studenţilor naţionalişti din „generaţia 1922“, care la început nu a profesat sentimente antisemite, devine din 1933 teoreticianul recunoscut al Legiunii, schimbând radical orientarea revistei Cuvântul. El a fost figura centrală a celui mai mare scandal literar şi politic, care a zguduit societatea românească în anii treizeci ai secolului xx, dezvoltând o teorie specială despre evreul-Iuda.

 

b) Iuda lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosif Hechter, s-a născut la Brăila în 1907 şi a murit la Bucureşti în 1945 într-un accident stupid de circulaţie. A fost unul dintre cei mai străluciţi jurnalişti, scriitori şi dramaturgi evrei de limbă română ai secolului al xx-lea. Debutul său este legat de numele lui Nae Ionescu, care l-a primit din 1927 în redacţia ziarului Cuvântul. Profesorul şi filosoful Marta Petreu, în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Polirom, 2009), dezvăluie în ce măsură tânărul discipol a fost supus influenţei formaţiei politice şi filosofice a maestrului, orientată către extrema dreaptă, remarcând că numeroase articole ale acestuia erau „antidemocratice, antipaşoptiste, antiliberale, antieuropene“ (p. 259).  Profund marcat de agitaţiile antisemite din universităţi, de situaţia evreilor în societatea românească, şi, în general, de problema condiţiei identitare şi existenţiale a evreilor şi a iudaismului în timp şi spaţiu, Sebastian s-a hotărât să scrie un roman, intitulat De două mii de ani, dedicat acestui subiect. El a început redactarea în 1931, cerându-i lui Nae Ionescu, şeful, dar mai ales mentorul său, să îi scrie prefaţa. Ulterior, a explicat motivele pentru care a făcut aceasta:

[...] Nădăjduiam poate că prefaţa va fi un act de înţelegere şi un act de pace, care va trece şi dincolo de literatură. Nae Ionescu era dintre foarte puţinii oameni capabili, şi prin gândirea lor, şi prin poziţia lor, să facă un asemenea act. Simpatia lui pentru problemele iudaice era cunoscută, justificarea lui de a vorbi în această ordine era fără tăgadă (Cum am devenit huligan, Bucureşti, Hasefer, 1995, p. 286, reeditarea cărţii apărute în 1935 la Editura Cultura Naţională).

Profesorul de metafizică şi de logică a acceptat, însă nu a trimis la timp textul promis, iar romanul a apărut abia în 1934, cu o prefaţă incendiară, violent antisemită, care a declanşat un imens scandal. „Scandalul“ a început de fapt înaintea publicării romanului, în toamna lui 1933, când Nae Ionescu s-a alăturat oficial legionarilor, iar ziarul Cuvântul publica articole favorabile Gărzii de Fier. Considerat responsabil moral de asasinatul primului-ministru I.G. Duca (de către legionari), ziarul a fost suspendat la 1 ianuarie 1934. Paradoxal, Sebastian nu şi-a dat demisia după noua şi brusca schimbare de orientare a acestuia. Z. Ornea, cunoscut istoric al literaturii române, se întreabă dacă nu cumva Sebastian ar fi avut intenţia să demisioneze, iar directorul l-ar fi sfătuit să renunţe, sau dacă spera în revenirea profesorului la sentimente normale. Răspunsul pe care îl dă este următorul:

E probabil. Oricum, s-a instalat într-o situaţie falsă, pe care n-a avut tăria să o curme. E începutul scandalului care avea să dea în clocot, în 1934, la apariţia romanului De două mii de ani (Z. Ornea, „Cuvânt către cititor“ în Sebastian, Mihail, De două mii de ani… Cum am devenit huligan, Bucureşti, Hasefer, 1995, p. 352.)

Mihail Sebastian a fost defăimat, din motive diferite, pentru acceptarea publicării prefeţei, atât în mediile evreieşti, cât şi în cele antisemite. Ne vom mulţumi să spunem că în mediile evreieşti atacurile cele mai incendiare, în care Sebastian a fost numit renegat, au venit din partea lui A.L. Zissu, publicist caustic, unul din principalii lideri sionişti din România. De asemenea, ziaristul şi scriitorul I. Ludo l-a atacat pe Sebastian, dar şi pe mentorul său, Nae Ionescu, în special în Iuda trebuie să sufere pentru că e suferind (Bucureşti, Ed. Adam, 1934, 96 p.); la fel şi sociologul Theodor Löwenstein, care i-a reproşat prezenţa „într-o redacţie antisemită“ („Mihail Sebastian: De două mii de ani“, Renaşterea Noastră, 9 septembrie 1934).

În cele ce urmează, vom analiza doar conţinutul Prefeţei, deoarece figura centrală a acesteia este Iuda, evreii fiind toţi asimilaţi acestuia. Nae Ionescu îşi începe discursul prin constatarea că Mihail Sebastian şi-a propus să trateze problema iudaismului; menţionând însă imediat adevăratul nume al ziaristului, el afirmă:

Iosef Hechter se chinuieşte. […] Iosef Hechter nu izbuteşte să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă şi se chinuieşte; şi că nu se poate altfel (p. 7).

Scriind că evreii suferă dintotdeauna, acesta subliniază caracterul necesar al acestei suferinţe; după părerea lui, „Iuda va agoniza până la sfârşitul lumii“. Îşi continuă astfel halucinanta demonstraţie:

A căuta problemei iudaismului o soluţie generală în ordinea politică este o operaţie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă şi trebuie să sufere, e de la sine înţeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinţei evreilor. (Ceea ce nu e o soluţie!) Şi se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepţi, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Aşa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluţie –, ci pur şi simplu un fapt. [...] Drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen (p. 8).

La întrebarea de ce se chinuieşte Iuda, răspunde simplu „pentru că e Iuda“, axiomă repetată constant:

Dacă evreul trebuie să sufere, suferinţa lui trebuie să-şi aibă originea în el însuşi; iar cum suferinţa e goală, pentru că rupe armonia creaţiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanţial bolnav (p. 8-9).

Abordând problema identităţii, îl citează pe Mihail Sebastian, care se defineşte ca „un om de la Dunărea Brăilei“, pentru a declara imediat: „Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei“ (p. 12). În pseudo-demonstraţia lui Nae Ionescu se regăsesc numeroase clişee şi stereotipuri antievreieşti. Evreii au fost poporul ales, dar au încetat să fie atunci când şi-au îndeplinit misiunea, cu venirea lui Iisus ca Mesia. Criticându-i pe evrei pentru faptul că Talmudul a luat locul Torei, Ionescu afirmă că „de la talmudist [...] până la zaraful cântăritor de aur şi împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul şi acelaşi lucru“. Evreii „vor să domine lumea“, „reprezintă un pericol permanent pentru toţi ceilalţi“: „Creştini şi evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză, între care nu poate exista pace decât... prin dispariţia unuia dintre ele...“. Ionescu repetă formula Iehuda patet (Iuda suferă). De ce?

Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Cristos-Mesia, ancorându-se şi mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine (p. 22).

Clişeul „evreului orb“, având sursa în Evanghelii, este reluat aici în felul următor: „Iuda suferă pentru că l-a născut pe Cristos, a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda“ (p. 22). După ce afirmă că nu crede în sionism ca soluţie prin care evreii s-ar putea smulge destinului lor, Nae Ionescu formulează concluzia că evreul nu poate cunoaşte iertarea, trebuie să sufere căci a fost orb şi nu a vegheat, căci este „substanţial“ bolnav, destinat tenebrelor morţii:

Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului […].

Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată […].

…Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul? (p. 24).

După cum am constatat, Nae Ionescu îi rezervă lui Iuda suferinţa aruncând asupră-i responsabilitatea nefericirii. Prefaţa care a generat dezbateri numeroase şi dramatice era, dintr-un anume punct de vedere, o condamnare la moarte a lui Mihail Sebastian, conform cuvintelor acestuia, amintite de Mircea Eliade în Memorii :

[Mihail Sebastian] venise într-o după-amiază să mă vadă, palid, aproape desfigurat. „Mi-a dat Prefaţa“, mi-a spus: „E o tragedie! E o condamnare la moarte“ (Mircea Eliade, Memorii, I, p. 312. [p. 288 în ediţia Humanitas, 2004 – n. tr.]).

La acest scandal de proporţii, Mihail Sebastian a reacţionat publicând după cinci luni, în 1935, o a doua carte, De ce am devenit huligan. El apără fervent opiniile din Cuvântul din 1927 până în 1933, în afară de ultimele luări de poziţie din toamna lui 1935, şi nu îşi reneagă angajamentele sau scrierile. Face un emoţionant portret al profesorului, pe care continuă să îl considere director de conştiinţă. În final, mărturiseşte că sperase ca maestrul să scrie în 1934 prefaţa pe care ar fi scris-o în 1931, „un an neantisemit“ (Cum am devenit huligan, p. 285.), însă aşteptările i-au fost, din păcate, zadarnice.

Eram sigur că Nae Ionescu […] îmi va scrie prefaţa din 1931, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de atunci, căci, orice s-ar fi întâmplat, nu avea dreptul să-i modifice gândirea asupra unei drame ce nu e de azi, nici de ieri, ci de totdeauna. Această gândire o cunoşteam, şi orice surpriză mi se părea exclusă. Trebuie să recunosc astăzi: m-am înşelat (p. 295).

 

c) Atitudinea lui Emil Cioran şi a lui Mircea Eliade

O parte din ideile lui Nae Ionescu erau împărtăşite de mai mulţi intelectuali români importanţi; vom cita numele a doar doi dintre ei, Emil Cioran şi Mircea Eliade, amândoi iniţial „prieteni“ cu Sebastian. În revista Vremea (1933-1938) şi în cartea Schimbarea la faţă a României (1936), Cioran pledează pentru un „nou naţionalism“, având la bază cultul forţei iraţionale şi exaltând modelul Germaniei hitleriste. Pentru el, evreii se află în centrul noului naţionalism, subiect dezvoltat pe larg în cartea sa. Ca şi Nae Ionescu, Cioran insistă asupra singularităţii condiţiei lor, asupra unicităţii „temperamentului etnic“ care îi deosebeşte de neevrei: „Omeneşte nu ne putem apropia de ei, fiindcă evreul este întâi evreu şi apoi om“. Marta Petreu afirmă că Emil Cioran n-a folosit niciodată termenul injurios de „jidan“, omniprezent în presa antisemită, ci doar cuvântul „evreu“; totuşi, i-a acuzat pe evrei de trădare şi de opoziţie împotriva oricărei încercări de consolidare naţională (Un trecut deochiat sau schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Ed. Institutului Cultural Român, 2004, p. 176 şi 181). Duşmani ai naţionalismului de orice fel, evreii pervertesc popoarele în mijlocul cărora trăiesc; recunoscându-le totuşi calităţi superioare – „cel mai inteligent, mai dotat şi mai obraznic popor“ – aceştia se află într-o situaţie fără ieşire, căci sunt „blestemaţi“:

În toate, evreii sunt unici, n-au pereche în lume gârboviţi subt un blestem de care nu e responsabil decât Dumnezeu. Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide pe loc (Schimbarea la faţă a României, 1936, p. 132.).

Mircea Eliade a publicat în Buna Vestire din data de 17 decembrie 1937 o patetică declaraţie de identificare cu mişcarea legionară a Gărzii de Fier:

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare […]. Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?

La fel ca militanţii Gărzii, Mircea Eliade denunţă „invazia evreiască“ a unor provincii româneşti – Maramureş, Bucovina şi Basarabia..., acuzându-i pe „piloţii orbi“, conducătorii ţării, care au permis „invazia“. În Vremea din data de 19 septembrie 1937, acesta scria:

Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă.

Tot aici găsim şi această declaraţie grăitoare: „Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist“. Identificându-se cu Garda de Fier, şi dând dovadă de un puternic antisemitism, Mircea Eliade n-a împărtăşit poziţia lui Nae Ionescu în legătură cu Iuda. În revista Vremea, el susţine o altă explicaţie teologică creştină, exprimându-se astfel:

Are acest Iuda ceva de a face cu evreii? Nu. Este făptura cea mai nefericită de pe acest pământ. Căci era scris ca el să-l vândă pe Iisus, fără de care nu s-ar fi împlinit Scripturile. E un damnat. Dar păcatul lui Iuda este şi rămâne păcatul lui Iuda – nu al lui Israel, şi nici al iudeilor (Mircea Eliade, citat în M. Sebastian, op. cit., p. 339).

Spre deosebire de Emil Cioran, care a sfârşit prin a denunţa Garda de Fier şi a scris un eseu admirativ consacrat spiritualităţii iudaice, Un popor de singuratici (1956), Mircea Eliade nu s-a desolidarizat niciodată de Garda de Fier. A încercat să îşi ascundă trecutul gardist şi nu s-a dezis niciodată de părerile sale în favoarea legionarismului. O dovedesc Memoriile i (1907-1937), Promisiunile Echinocţiului (1980) şi, mai ales, volumul al doilea de Memorii (ii) (1937-1960), Recoltele Solstiţiului, apărut în 1988, la doi ani după moartea sa.

 

V. Evreul-Iuda în caricaturile antisemite

În perioada interbelică, mai ales în deceniul precedent celui de-al Doilea Război Mondial, articolele şi caricaturile despre evrei devin din ce în ce mai numeroase în presa naţionalistă, mai ales în cea de extremă dreaptă. Se păstrează reprezentările anti-evreieşti de origine creştină din secolul al xix-lea, dobândind, însă, din ce în ce mai mult, un caracter politic. Am ales să prezentăm stereotipurile lui Iuda aşa cum apar în ziarul de extremă dreaptă Porunca Vremii, şi, mai ales, într-un volum de caricaturi antisemite, intitulat tocmai Iuda (Bucureşti, Tipografia ziarului Universul, 1937). Autorul volumului, Radu Bardă, pseudonim al lui Vasile Militaru, unul din principalii redactori ai ziarului, publică texte în versuri rimate (întotdeauna de trei strofe), ce ilustrează caricaturile desenate de colegul său, Petrică Lazăr. Antisemitismul este prezent şi într-un alt volum al lui Vasile Militaru, Treziţi-vă, români! (Bucureşti, Tipografia ziarului „Porunca Vremii“, 1938).

 

a) Evreul-Iuda, monstru ce ameninţă credinţa creştin-ortodoxă

După caricaturile şi textele care le însoţesc, credinţa unui român „autentic“ (o persoană de etnie română şi religie creştin-ortodoxă) este ameninţată de Iuda, al cărui obiectiv este distrugerea Crucii, în folosul stelei lui David. Acest aspect este deosebit de pregnant într-o caricatură „clasică“, în care se observă şi alte stereotipuri ale lui Iuda. Acesta este un monstru îndrăcit (cu coarne), o combinaţie de taur şi dragon stând pe un tron de aur, având toate atributele puterii: Talmudul, punga cu banii, presa, comunismul şi francmasoneria, reprezentate prin seceră şi ciocan, respectiv prin simbolurile masonice. Iuda îşi întinde braţul, ca semn al voinţei de dominare, şi calcă în picioare cu copitele crucea ruptă. A treia şi ultima strofă a legendei este un avertisment şi o ameninţare:

Iuda, Iuda, ţine minte

Că puterea Crucii sfinte

Nu târziu o să sfărâme

Ale liftei tale râme! (p. 64).

Chiar şi Evreul-Iuda care cere să fie botezat este un pericol pentru Biserica Ortodoxă Română. O caricatură (reprodusă în fig. 2) este foarte explicită din acest punct de vedere: un copil evreu îi cere unui preot ortodox să îl boteze şi să-i dea un nume creştin. După ce l-a scufundat în agheasmă, preotul e surprins să vadă cum din apă iese un „jidan“, cu cap de Belzebuth, purtând la gât steaua lui David. Cea de-a treia strofă, ultima, legenda caricaturii, prezintă reacţia preotului şi a noului creştin:

Piei Satan din apa sfântă

Alb de spaimă, popa cântă,

Dar jidanul râde plin:

Iu nu pier, că sunt Creştin!...(p. 29)

Potenţial distrugător al statului naţional, Evreul-Iuda apare ca un monstru în pielea unui taur îndrăcit în goană şi luând în coarne tot ce îi stă în cale. Pe coarne este scris „Democraţie“ şi „Comunism“. Goana acestui Iuda-monstru respingător („Judomonstrul“), mânat de un „mic ticălos bolşevic“ care îl ţine de coarne, e oprită de săgeţile înfipte în trupul lui, ce poartă numele tuturor publicaţiilor de dreapta şi de extremă dreaptă, printre care, la loc vizibil, Porunca Vremii; celelalte ziare menţionate sunt: Apărarea Naţională, Universul, Neamul Românesc, Frontul, Buna Vestire, Ţara Noastră, Sfarmă Piatră (p. 112).

 

b) Evreul-Iuda conspirator şi trădător urmărind dezmembrarea României Mari

Evreii sunt percepuţi ca alogeni indezirabili, ameninţând integritatea României Mari, stat naţional realizat după Primul Război Mondial, prin reunificarea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina, Transilvania revenite la „patria mamă“). Trădători prin excelenţă, asimilaţi lui Iuda, în care nu se poate avea încredere, aceştia sunt numiţi fie „iudeo-bolşevici“, fie „iudeo-unguri“. Evreul-Iuda este duşmanul intern infiltrat, servind interesele Uniunii Sovietice sau ale Ungariei vecine, după cum reiese din caricatura reprezentând harta României. Evreul-Iuda, cu nas coroiat, cu perciuni la tâmple, purtând o bască sovietică, muşcă din pământul Basarabiei în chip de bolşevic, iar un alt Iuda, ungur iredentist, muşcă din pământul Transilvaniei în timp ce ţine în mână un steag pe care este scris „Vrem Ardealul“. În centrul hărţii României se află doi prieteni, un evreu numit Ghidale şi un creştin, considerat drept „coadă de topor“ pentru primul. Este vorba despre Ion Mihalache, unul dintre liderii Partidului Naţional Ţărănesc, acuzat că a participat alături de „jidani“ la sugrumarea ţării, singurul său scop fiind să ajungă prim-ministru. A doua strofă a „poeziei“ ce însoţeşte desenul subliniază figura plină de ură a lui Iuda:

Ia priviţi cu câtă ură
Muşcă Iuda cu-a lui gură
Din pământul suferinţei
Ce ni l-au lăsat părinţii!... (p. 95).

 

c) Evreul-Iuda – hoţul bogăţiilor ţării, exploatatorul muncii românilor

Imaginea tradiţională ce asociază evreul cu banii este completată în presă şi în caricaturile din perioada interbelică de alte poncifuri legate de rolul „nefast“ pe care acesta îl joacă în activităţile economice sau în provinciile României. Cel denigrat este „evreul capitalist“, acuzat de furtul bogăţiilor ţării, cum îl arată o caricatură reprezentând patru „Iude“. Stând în jurul unei mese, aceste personaje cu nas coroiat îşi împart banii, unul dintre ei ţinând lacom o pungă pe care este scris un multiplu al cifrei 30 („30 de milioane aur“?), trimiţând la cei treizeci de arginţi ai lui Iuda. Din legenda în versuri aflăm că aurul împărţit este rezultat al despăduririlor care au lăsat ţara „fără stejari, fără pini sau brazi:“

Patru Iude, stând grămadă
Împart aurul pe-o pradă:
Codrii de pe şapte munţi
Ce plâng azi cu goale frunţi!... (p. 10)

Alte caricaturi asemănătoare au ca subiect acuze de natură economică aduse evreilor: trei evrei diformi îşi împart în jurul mesei banii obţinuţi din vânzarea recoltei de la ţărani (p. 104); doi evrei cu barbă şi kippa iau strugurii, secara, porumbul, dar şi găina, raţa şi curcanul, căci Iuda care „nu ştie ce e plugul“ profită de rezultatul muncii ţăranului (p. 32); un alt evreu gras, „capitalist“, cu pălărie şi trabuc, ţine în mâna stângă o pungă cu aur iar sub braţul drept o filă din Talmud, şi,  temându-se să nu fie expulzat din ţară, se gândeşte la convertire ca să îşi poată păstra „via, sondele şi moara“ (p. 140).

 

d) Evreul-Iuda – monstru hibrid şi plantă parazită

Evreul-Iuda, care a reuşit prin fraudă să domine viaţa economică, este reprezentat adesea ca un monstru atacând muncitorul român lipsit de apărare. Parazitismul său este ilustrat prin identificarea cu vegetale şi animale parazite: pir agăţător sau ciupercă otrăvitoare, scai, omidă... Două caricaturi sunt reprezentative din acest punct de vedere. Într-un desen intitulat „O lighioană care face deosebire de confesiune şi naţionalitate“ (Porunca Vremii, 24 septembrie 1935), se observă un monstru hibrid (cu un imens cap de om cu nas coroiat, colţi de fiară sălbatică, gheare de pasăre de pradă şi corp de nevertebrat), aşezat deasupra unui ţăran român în agonie. Cea de-a doua caricatură reprezintă un ţăran român hotărât, curăţând cu securea copacii invadaţi de omizi şi grădina plină de ciuperci otrăvitoare (Porunca Vremii, 27 ianuarie 1937). Evreul-Iuda, uşor de recunoscut după punga în care îşi ţine banii, (pe care e scris „banii din vânzarea naţiei“) este o omidă uriaşă ce a atacat trunchiul unui pom fructifer pe care se văd semne masonice. Evreul-Iuda în chip de omidă este asociat cu sectele neoprotestante simbolizate de ciupercile otrăvitoare (baptişti, adventişti etc.). Din rădăcina pomului „infectat“ creşte un ciulin pe care sunt scrise sloganurile „umanism“, „egalitate“, „fraternitate“.

 

e) Evreul-Iuda având ca scop dominarea Europei şi a lumii

Evreul-Iuda vrea să distrugă statul naţional cu sloganuri politice precum „egalitate“, „democraţie“, „fraternitate“, ţintind, de fapt, la dominarea nu numai a României, ci a întregii Europe şi chiar a lumii. O caricatură din volumul Iuda înfăţişează capul lui Iuda cu coarne, nas coroiat şi steaua lui David lipită pe frunte, apucând cu ghearele de la mâna dreaptă harta Europei. Pe fiecare deget al mâinii, însemnată cu simboluri masonice, sunt scrise cuvintele: „Democraţie“, „Antifascism“, „Liga contra Prejudecăţii“, „Liga Dreptul Omului“ şi „Liga pentru Pace“.  Legenda în versuri notează că, dacă mâna dreaptă a lui Iuda arată lumii „sentimente umanitare“, stânga, în schimb, răspândeşte moarte, voia sa fiind dominarea lumii, călăuzită de Talmud.

Fiindcă Iuda, suflet crud,
Ştie una din Talmud:
„Rege“ pe pământ să fie,
Prin a lui „democraţie“ (p. 80).

Evreul-Iuda este reprezentat într-o altă caricatură ca un păianjen care îşi ţese pânza peste toate statele, mai întâi Europa, dar şi dincolo de aceasta. Iuda-păianjen poartă barbă, precum preoţii ortodocşi români, dar şi perciuni, iar pe corp sunt încrustate steaua lui David şi steaua sovietică. Autorul îi atrage atenţia, căci „Ion“ [prenume frecvent în România] „azi fără noroc“ se poate trezi şi să dea foc pânzei de păianjen şi perciunilor:

Ion, cel azi fără noroc
O cam ia razna, ca nebunii:
Sub plasa ta va face foc
Şi-ţi arde pentru veci perciunii!...(p. 144).

 

f) „Sfârşitul“ evreului-Iuda

Inspirate de persecutarea evreilor, introdusă oficial în Germania de către noul regim nazist, articolele de presă şi caricaturile antisemite devin din ce în ce mai violente, după modelul german, după cum reiese şi din studiul general, dar nu exhaustiv, al Alinei-Viorela Brăescu (Imaginea evreului în presa din România, 1900-1940. O cercetare comparată (teză coordonată de Alexandru-Florin Platon şi Carol Iancu, Iaşi, 2011). Într-o „poezie“ publicată după promulgarea legilor rasiste de la Nüremberg, autorul care îl incriminează pe evreul-Iuda, mereu gata „să vândă ţara“, regretă că în România Mare „al nostru Hitler încă doarme“ (Radu Bardă, „Jidanul nu-i decât o fiară“, Porunca Vremii, 17 octombrie 1935). La presiunile extremei drepte, politica de „românizare“ a guvernului Tătărescu (1936-1937) se amplifică, iar guvernul Goga-Cuza (29 decembrie 1937-10 februarie 1938), promulgă numeroase legi antisemite imediat după instalare. Această evoluţie îngrijorătoare este ilustrată de caricaturi tot mai numeroase, care se transformă în adevărate îndemnuri la crimă, două desene fiind deosebit de sugestive. Unul înfăţişează un Iuda monstru (Judomonstrul) cu cap hidos, barbă hirsută, nas coroiat, stelele lui David în loc de cercei, gheare cu care se repede asupra pungii cu bani şi corp de reptilă („plin de sânge creştinesc“), doborât de un Arhanghel călare (pe şaua căruia se observă crucea încârligată), care înfige în el o lance de „aur“. Este vorba despre binecunoscutul Arhanghel Mihail doborând balaurul, fiind schimbate doar numele protagoniştilor: Arhanghelul Mihail (simbolul fetiş al Gărzii de Fier) poartă cu mândrie sigla Porunca vremii, locul balaurului fiind luat de Judomonstrul. Cel de-al doilea desen ilustrează sinuciderea evreului Iuda, cu următoarea explicaţie:

Povestea toţi o ştim! E veche,
Păcatul fără de pereche
Urmarea? Iuda, amărât
Plângând, îşi puse ştreang de gât

Valahul Neam a fost şi el
Vândut pe-„arginţi“ lui Israel!...
Deci noi dintr-ale noastre rude
Avem acum mai multe Iude!...

Dar „trădătorii“ – după rang –
Pe rând sfârşi-vor toţi în ştreang
C-aşa sunt blestemaţi să cază
Hei, trădători, cine urmează?...(p. 159).

 

VI. Concluzii

Ce putem să reţinem din această lungă incursiune în spaţiul cultural şi politic românesc, de la legendele medievale până la caricaturile de dinaintea Holocaustului (Şoahului)? Imaginea evreului-Iuda ne arată că primele fundamente ale anti-iudaismului popular sunt de origine religioasă, urcând în trecut până la Evanghelii. În secolul al xix-lea, în cadrul polemicii legate de emanciparea evreilor, asistăm la elaborarea primei platforme ideologice a antisemitismului „modern“. Acesta din urmă reia toate „achiziţiile“ anti-iudaismului, toate stereotipiile cunoscute ale evreului Iuda (în domeniile religios, cultural, economic şi social) şi aduce (în ţările Europei Occidentale), pe lângă aspectul politic, un element nou şi anume „singularitatea rasială“. În secolul al xx-lea, acuzele rasiale îşi găsesc un loc aparte la teoreticienii români ai antisemitismului, precum şi la unii intelectuali care au insistat asupra „naturii“ complet diferite a evreului Iuda în comparaţie cu identitatea românului „autentic“ (o persoană de etnie română, profesând exclusiv religia creştin-ortodoxă). Aceleaşi acuze de natură rasială apar în caricatura reprezentând botezul evreului-Iuda, care arată că, în ciuda convertirii, acesta nu îşi schimbă „natura“, deoarece aparţine unei rase „neasimilabile“. Mai mult decât o evoluţie, se constată menţinerea şi reciclarea stereotipurilor legate de Iuda din epoca medievală până în epoca contemporană. Evreul-Iuda nu se mulţumeşte să sugrume financiar populaţia românească: el este perceput ca un monstru capabil să pervertească cultura şi societatea românească, ba chiar să distrugă statul.

Acuzat de toate crimele, trădător şi prădător, duşman prin excelenţă al naţiunii române, evreul-Iuda devine un monstru care trebuie nimicit: astfel se justifică violenţele săvârşite de Garda de Fier şi măsurile juridice luate împotriva evreilor români, ce pot fi considerate semne premergătoare pentru ororile Holocaustului (Şoahului). Nu ne-am referit, însă, la perioada Holocaustului, nici la perioadele comunistă şi post-comunistă, pentru care se impun cercetări distincte.

Între „evreul real“ şi „evreul imaginar“ există o diferenţă uriaşă. Putem afirma, în concluzie, că Iuda în spaţiul românesc, ca de altfel în toată Europa, s-a transformat rapid într-o sursă de mituri şi stereotipuri, o adevărată „matrice“ în care personajul istoric dispare îndărătul acestora. Numitorul comun al miturilor şi stereotipiilor este antisemitismul, „cea mai îndelungată ură din istorie“.

Subliniem faptul că, prin abordarea temei legate de evreul-Iuda, am schiţat un portret negativ al evreului imaginar, văzut de Celălalt, fără a prezenta istoria evreilor din România, căreia i-am consacrat numeroase alte lucrări. Dorim să insistăm în mod deosebit asupra faptului că, în pofida antisemitismului şi a consecinţelor sale, au existat relaţii de bună convieţuire între populaţia creştină şi cea evreiască atât în mediul rural, cât şi în mediul urban. Diverşi intelectuali români le-au luat apărarea evreilor în timpul persecuţiilor şi au susţinut integrarea lor în societatea românească. Evreul real şi-a putut păstra identitatea evreiască şi a contribuit la modernizarea şi la progresul ţării. 

 

Traducere din limba franceză de Ana Coiug,  revăzută de autor.

 

 

Titlu originar: „Les stéréotypes ntijudaiques de Judas l’Iscariote: l’exemple de la Roumanie“,
în Mémoires de l’Académie de Nîmes, xe série tome lxxxx, année 2016, cadémie de Nîmes, 2017, p. 301-334.

Carol Iancu

Stereotipuri antievreieşti ale lui Iuda Iscarioteanul: exemplul României - Continuare

» anul XXVIII, 2017, nr. 11 (330)