Stereotipuri antievreieşti ale lui Iuda Iscarioteanul: exemplul României

 

Carol Iancu

 

I. Introducere

Vom aborda acest vast subiect dintr-o perspectivă istorică, prin prisma legendelor populare şi a scrierilor de inspiraţie religioasă din Ţările Române pentru epocile medievală şi modernă; apoi prin polemica legată de emanciparea evreilor în mica Românie din secolul al xix-lea, urmată de consideraţiile teoreticienilor naţionalişti-antisemiţi din secolul al xx-lea (o analiză fiind consacrată în mod special textului despre Iuda al lui Nae Ionescu); ne vom opri în cele din urmă asupra caricaturilor apărute în ziarul de extremă dreaptă Porunca Vremii, şi, mai ales, într-un volum intitulat Iuda (1937). Nu ne vom referi la Iuda ca personaj istoric, care, de altfel, apare doar de şase ori în Evanghelii, ci la mitul lui Iuda ca paradigmă a trădării, a conspiraţiei, a vicleniei şi a altor defecte omeneşti. Ne vom referi la Iuda ca la personajul eponim al poporului evreu.

 

II. Evreul-Iuda în legendele populare, în textele mitico-folclorice şi în textele bisericeşti

Trebuie să afirmăm de la început că în textele mitico-folclorice din spaţiul românesc, precum şi în scrierile bisericeşti, imaginea negativă a lui Iuda se identifică cu imaginea evreilor ca grup distinct, ca popor. Dacă la ora actuală numele Iuda a devenit în limba română substantiv comun, simbol al ingratitudinii, trebuie să remarcăm că în vechile legende populare se insistă asupra faptului că iudeii, adică evreii, se trag din neamul lui Iuda. Această viziune se inspiră din Scripturi, în care evreii sunt numiţi doar iudei, adică fiii, urmaşii lui Iuda „trădătorul“. Printr-un abil joc de cuvinte, „iudeul“ a fost identificat cu „Iuda“; în limbajul antisemit, se foloseşte în mod curent un alt cuvânt injurios, acela de jidan, formă derivată tot din Iuda, în loc de evreu, care nu este încărcat de conotaţii peiorative. La fel stau lucrurile şi în cazul cuvântului jidov, care se referă la evrei în textele foarte vechi. Trebuie totuşi remarcat faptul că naţionaliştii antisemiţi din cea de-a doua jumătate a secolului al xix-lea folosesc termenul de jidov în sens peiorativ. Un exemplu este cel al senatorului Butculescu, membru al Partidului Liberal, figură marcantă a Congresului antisemit româno-european desfăşurat la Bucureşti în anul 1886, autor al unei grosolane piese antisemite intitulată chiar Jidovii, care s-a jucat fără bilete pentru publicul din capitala României. În multe legende româneşti, evreul este considerat întruparea Antichristului, descendentul lui Iuda care l-a vândut pe Iisus. Pe lângă trădare, prima caracteristică a lui Iuda, evreii sunt acuzaţi şi de alte fapte abominabile: „popor deicid“, identificaţi cu diavolul, ucigaşi comiţând omoruri rituale, perfizi, hoţi, însetaţi de bani şi cămătari prin excelenţă. Iată câteva stereotipuri care transformă imaginea evreului într-una detestabilă, unele dintre ele avându-şi sursele în textele Evangheliilor.

 

a) Evreul-Iuda trădătorul

Prima scriere hagiografică românească, Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, scrisă la  începutul secolului al xv-lea (1402) în limba slavonă de călugărul de origine bulgară Grigore Ţamblac, evidenţiază principala trăsătură de caracter a lui Iuda: trădarea. Potrivit legendei, un negustor creştin ortodox, Ioan din Trebizonda, după o dispută teologică provocată de mai-marele localităţii Cetatea Albă, un păgân de origine tătară, a fost silit să-şi lepede credinţa şi să treacă la păgânism. Refuzând, a fost torturat, legat de coada unui cal şi târât pe străzile oraşului până când sinistrul cortegiu a ajuns în cartierul evreiesc, unde un membru al acestei comunităţi i-ar fi tăiat capul. În secolul al xvii-lea, mitropolitul Varlaam traduce Mucenicia, relatând legenda sus-menţionată, însă de această dată locul tătarilor este luat de turci, iar disputa teologică se referă la creştinismul ortodox şi la islam. Evreii, „trădători şi ingraţi“, mereu acuzaţi că sunt responsabili de moartea „sfântului“, ale cărui moaşte se află în oraşul moldovean Suceava (Mitu Grosu, La littérature roumaine au Moyen âge, Ierusalim, 1993), sunt amintiţi prin comparaţii ce dezvăluie trădarea şi care trimit la Iuda cel din Evanghelii:

Iuda pâria pre Domnul nostru Iisus Hristos la păgânii ovrei, cum că el să lăudă că iaste Fiul lui Dumnezeu, iar dorobanţii pâria pre Domnu-său la păgânii turci. Iuda vându pe Hristos în 30 de talanţi, iar ei se vândură robi turcilor în toată viaţa lor. [...] Iuda se dede singur spânzurătorii, iar ei singuri se dederă înecării, că s-au înecat cu totul. (Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, Polirom, 1999, p. 102-103).

Un alt text, Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul, scris la sfârşitul secolului al xvi-lea (autorul se afla în 1597 la curtea prinţului valah), prezintă „trădarea“ evreilor într-un context precis. Acuzaţia de trădare de ţară este adusă ca argument pentru „explicarea“ masacrului evreilor, comis în timpul domniei lui Mihai Viteazul; pretextul invocat pentru uciderea unui mare număr de turci, în timpul aceleiaşi domnii şi în aceeaşi perioadă, ar fi fost legat de stabilirea lor în Valahia fără permisiune:

La 13 noiembrie 1593 ucide până la unul toţi ianiciarii, carii în număr de vreo două mii, cu dispreţiul autorităţei domneşti, cutezaseră a se aşeza în ţară; nu mai puţin pe ceilalţi turci ce petrecură aci fărădelegi; de asemenea taie pe toţi evreii, carii, după datina lor, ca totdeauna, se purta ca vânzători ai ţărei. [sublinierea ne aparţine, C.I.] (Dan Horia Mazilu corectează anul – 1594 în loc de 1593 – şi citează ultima parte a frazei din textul original în limba latină: „ac more sibi deditis semper proditione Hebraies omnibus...“, Noi despre ceilalţi..., p.169).

Acest episod dureros din istoria evreilor din Ţările Române a fost comentat de către istoricul Elias Schwarzfeld într-un amplu articol ce aminteşte şi de Aron Vodă cel Cumplit, domnitor al Moldovei, care a pedepsit în acelaşi fel 19 evrei de origine turcă („Măcelul evreilor sub Mihai Viteazul al Munteniei şi Aron Vodă al Moldovei, 1593-1594“, Anuar pentru israeliţi, tom IX, p. 70-83). Bazându-se pe Cronica lui Baltasar, el insistă asupra faptului că negustorii evrei din Bucureşti au fost masacraţi la ordinul lui Mihai Viteazul, care a găsit în acest fel o cale de a-şi plăti propriile datorii. Regretatul profesor Dan Horia Mazilu vede în motivarea masacrului evreilor de către Baltasar Walther, „carii după datina lor, ca totdeauna, se purta ca vânzători ai ţărei“, o influenţă apuseană („parcă am fi în Spania, unde evreii «vindeau» secrete militare musulmanilor. Evreii [...] sunt învinovăţiţi de trădare a ţării, sunt aşezaţi adică în acea nefastă ipostază de «ţap ispăşitor»“) (Noi despre ceilalţi…, p. 169-170).

 

b) Evreul-Iuda deicid

Într-o versiune românească a legendei apocrife Călătoria Maicii Domnului în iad, datând din secolul al xvi-lea, „jidovii“ sunt singurii reprezentanţi, în totalitate, ca etnie şi religie, între păcătoşii din flăcările iadului, căci „l-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos“ (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1984, vol. ii, p. 256-258). Aşadar, deicidul – crimă de neispăşit şi păcat de neiertat – explică prezenţa eternă a evreilor (a tuturor evreilor) în iad. „Evreii l-au răstignit pe Iisus“, acest postulat omniprezent în toate legendele se regăseşte şi în colindele româneşti: acelaşi păcat este adus ca argument pentru alegerea teribilului loc de izgonire. Într-o colindă foarte răspândită, Sfânta Maria îi spune fiului Iisus că „păgânii de jidovi“ [sic!] îl vor răstigni, iar acesta îi răspunde că le-a pregătit un loc în iad (Alexandru Rosetti, Colindele religioase, Bucureşti, 1920, şi Andrei Oişteanu, Mythos şi Logos, Bucureşti, Nemira, 1997, p. 182). Absentă în epistolele lui Pavel (Saul din Tars), această acuzaţie se regăseşte în Evanghelii, mai ales în cea de-a patra, unde termenul de „evreu“ primeşte deja un sens peiorativ: „Pilat căuta să-L elibereze. Iar iudeii strigau: [...] Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!“ (Evanghelia după Ioan, xix, 12, 15). Dacă apariţia acestui mit care face responsabil poporul evreu de răstignirea lui Iisus îşi are originea în Evanghelia lui Ioan, termenul „deicid“ apare mai târziu, abia în secolul al iv-lea. Îl găsim la Părinţii Bisericii, de pildă la Ioan Hrisostom „Gură de Aur“, care a fost şi cel mai virulent, dar şi la unii istorici precum Eusebiu, autorul Vieţii lui Constantin şi al unei Istorii Ecleziastice (Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre, Bucureşti, Hasefer, 2005).

 

c) Evreul-Iuda diabolizat

Trădarea lui Iuda Iscarioteanul l-a impresionat pe ţăranul român atât de tare, încât au apărut două denumiri populare ale diavolului: Iuda şi Scaraoţchi, ultima fiind o deformare de origine slavă a termenului Iscarioteanul. Până şi în folclorul copiilor, poporul evreu este „îndrăcit“: 

Iese Dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul de sub iarbă
Cu jidanul dus de barbă
Iese dracul de sub gheaţă
Cu jidanul de mustaţă
(Moses Schwartzfeld, Evreii în literatura populară română. Studiu de psichologie populară, Bucureşti, 1892.)

Iată un alt exemplu de „poezie“ populară satirică, în care barba evreului este pusă în relaţie cu Diavolul:

Măi jidane barbă mare
Măi jidane barba ta
Face Dracul bidinea
Bidinea de văruit
Barba ta de zgâlţâit.
(Elena Niculiţă-Voronca, Studii de folklor, Cernăuţi, 1912, vol. ii, p. 173. Citat de Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Humanitas, 2001, p. 50).

Potrivit unei vechi credinţe populare româneşti, Diavolul „trebuie în fiecare an să fure din fiecare sinagogă câte un jidan pe care să-l ducă cu sine in iad“ (Cf. Elena Niculiţă-Voronca, op. cit., p. 172).  De asemenea, evreii sunt identificaţi cu diavolul şi în înjurături (Du-te-n jidovi sau Du-te dracului) sau în proverbe (Ovreiul e al Dracului) sau strigături, versuri satirice cântate de tineri la joc (Una, două, trei / Să-l ia dracul pe ovrei; vezi Moses Schwarzfeld, op. cit.).

Diabolizarea evreilor în spaţiul românesc, la fel ca în Europa Occidentală, îşi are originile în Evanghelia lui Ioan, unde sunt identificaţi cu diavolul: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru“(Evanghelia după Ioan, viii, 44).

 

d) Evreul-Iuda autor al unor crime rituale

În perioada domniilor fanariote (1711-1821), când domnii pământeni din Moldova şi din Ţara Românească au fost înlocuiţi cu greci originari din cartierul Fanar al Constantinopolului – ceea ce explică şi originea cuvântului –, se încetăţeneşte în Principate un nou aspect al antiudaismului medieval: acuzaţiile de omor ritual, din pricina cărora au izbucnit mai multe celebre răzmeriţe antievreieşti de tristă amintire. Responsabilitatea lor incumbă în primul rând acţiunilor şi propagandei călugărilor greci, foarte influenţi şi puternici (ajunseseră să deţină numeroase moşii), şi unor înalte feţe bisericeşti din Biserica ortodoxă română, aflată sub influenţa patriarhatului Constantinopolului. Mai multe localităţi au fost atinse de acest flagel ce a provocat tulburări, jafuri asupra cartierelor evreieşti şi chiar omoruri. Unul din primele şi cele mai răsunătoare  a avut loc la Piatra Neamţ (1710) şi s-a soldat cu moartea a cinci evrei. În acest oraş în care se află o mănăstire, astfel de acuzaţii au fost aduse până în secolul al xix-lea. La Bucureşti, în 1801, acuzaţia de omor ritual a provocat o răzmeriţă sângeroasă în timpul căreia cartierul evreiesc a fost devastat şi s-au înregistrat 128 de morţi şi răniţi (Bela Vago, „Ostereichische Konsularische Interventionen in der Walachei und in des Moldau gegen antijuedische Ausschreitungen, 1801-1803“, Mittteilungen des Ostereichischen Staatsarchivs, Band 21, Wien, 1968).

O altă afacere de „omor ritual“, căreia i-am consacrat un amplu studiu, a avut loc la Galaţi în 1859. Ea este edificatoare pentru ilustrarea fenomenului general de propagare şi contaminare a acestei invenţii şi a consecinţelor sale, deoarece în acest caz nu ne aflăm în faţa unui omor, nici a unei tentative de omor, acuzaţia referindu-se doar la extragerea de sânge din mâna unui copil creştin de către evreii din oraşul portuar aflat în sudul Moldovei (Carol Iancu, „L’affaire du «sang rituel» de Galatz,  1859, en Roumanie“, in Danièle Iancu-Agou et Carol Iancu (dir.), L’Ecriture de l’histoire juive. Mélanges en l’honneur de Gérard Nahon, Paris-Louvain, Peeters, 2012, p. 657-686).

În paralel cu afacerile de „omor ritual“, s-a  dezvoltat o întreagă literatură antievreiască despre acest subiect, încurajată de unii reprezentanţi ai clerului ortodox românesc şi tipărită la imprimeriile mănăstirilor. În Întocmirea aurită, traducerea unei cărţi din secolul al xii-lea scrisă de un aşa-zis convertit, Shmuel Ibn Abbas, apărută la Iaşi în 1771, plină de injurii la adresa „poporului ucigător de Dumnezeu“, asimilat cu Iuda trădătorul, evreii sunt acuzaţi de comiterea de omoruri rituale. Un manuscris românesc de la 1784, Obiceiuri. Rânduieli jidovesti în toate lunile anului, conţine o descriere detaliată a modurilor în care evreii ar folosi sângele de creştin. S-ar folosi, conform acestei scrieri, „la pregătirea pâinii evreieşti, spre a fi pus în mâncarea dăruită creştinilor pentru a primi de la ei daruri, la ritualurile de nuntă, pentru ungerea muribunzilor...“ (Violeta Barbu, „The Polemic Theology during the Second Half of the 18th Century. A Religious Dimension of the Difference“ in Stanciu, Ion (ed.), The Jews in the Romanian History. Papers from the Internationsl Symposium, Bucharest, september 30-October 4, 1996, Bucureşti, Silex Publishing House, p. 22). Un alt pamflet, Praştia, apărut la Piatra Neamţ în 1836 şi la Galaţi în 1858, prezentat de către un călugăr denumit Kiriak ca fiind o adaptare a unei scrieri ruseşti intitulate Hristos adevăratul Mesia, descrie în detaliu modul cum evreii extrag sângele copiilor creştini pentru a-l întrebuinţa „la tot felul de drăcii, la nenumărate farmece, la doftorii, în vremea cununiei, în vremea cănd se taie pruncul împrejur, în vremea plângerii Ierusalimului şi în vremea când mor jidanii, şi iarăşi când fac ei nişte turte şi amestecă sânge într-însele“ (Adolphe Stern, Din viaţa unui evreu român, Ediţie îngrijită, adnotată şi postfaţată de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Hasefer, 2001, vol. 1, p. 20).  Credinţa în această înfiorătoare legendă medievală care îi acuză pe evrei de folosirea sângelui creştin la fabricarea azimei (matza) s-a păstrat în anumite medii populare până în zilele noastre. Afaceri de „omor ritual“ în spaţiul românesc au continuat până în secolul al xx-lea, cea mai cunoscută a izbucnit la Chişinău, capitala Basarabiei, aflată atunci în Imperiul Ţarist, unde, în 1903, a avut loc un pogrom care a făcut cincizeci de victime şi care a avut un mare răsunet în Occident. 

 

e) Evreul-Iuda în blesteme, jurăminte şi coduri juridice

Figura evreului-Iuda se regăseşte în blestemele populare, precum şi în formulările jurămintelor judiciare care conţin o gamă variată de imprecaţiuni. În blesteme se observă o schemă repetitivă, destinul celor împotriva cărora sunt spuse trebuind să se identifice cu al lui Iuda. Aceeaşi constatare se poate face despre textele jurămintelor, în care eventualii vinovaţi sunt ameninţaţi că vor ajunge în iad, precum trădătorul Iuda, sau că vor fi loviţi de alte nenorociri, unele exemple fiind  extrase din cărţile sfinte: că-i va înghiţi pământul de vii precum pe Dathan şi Aviram, că vor suferi de lepră precum Ghehazi etc. (Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului, Iaşi, Polirom, 2001, p. 332-336).

Primele Coduri juridico-ecleziastice apar în secolul al xvii-lea în timpul domniei lui Matei Basarab în Ţara Românească (în 1640 Pravila Bisericească, numită şi Micul Cod, iar în 1652 Îndreptarea Legei), iar în Moldova, în timpul domniei lui Vasile Lupu (Pravilele împărăteşti în 1646). Acestea cuprind articole referitoare la evrei, anti-iudaismul care transpare fiind de inspiraţie creştină clasică. Contactul cu evreii era interzis formal, deoarece în ei nu se putea avea încredere, ţinând cont de purtarea lui Iuda, ai cărui urmaşi sunt:

Acela care se va mânji primind din mâna unui evreu, fie vin, fie unt care nu se cuvin a fi gustate de un creştin, trebuie să cheme un preot să le sfinţească, apoi se va putea atinge de ele (Pravila de la Govora, 1640, paragraful 30, alineatul 9. Cf. Elias Schwarzfeld, „Evreii în legislaţia lui Matei Basarab al Munteniei“, Anuar pentru Israeliţi, xvii, 1896).

 

III. Evreul-Iuda în polemica emancipării evreilor din secolul al xix-lea

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care înfăptuise în 1859 unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat denumit România, a fost silit să abdice în 1866, în locul lui fiind numit la tronul ţării un prinţ de origine germană, Karl von Hohenzollern Sigmaringen. Trebuia atunci să fie promulgată o nouă Constituţie, iar evreii sperau să obţină, printr-un articol, drepturile de cetăţean. Acest deziderat a fost susţinut de personalităţi şi de organizaţii evreieşti din Occident, mai ales din Franţa; Adolphe Isaac Crémieux, originar din oraşul Nîmes, preşedintele Alianţei israelite universale din Paris, a venit la Bucureşti (în august 1866) şi a cerut într-un discurs ţinut în faţa a cincizeci de parlamentari egalitatea civică pentru coreligionarii săi români. În pofida promisiunilor făcute, s-a decretat prin articolul 7 din Constituţie că numai străinii de rit creştin pot primi cetăţenia română, discriminarea religioasă devenind astfel oficială: „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român“ [sublinierea ne aparţine, C.I.] (Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Bucureşti, Hasefer, ediţia a iii-a, 2009, p. 68.). Evreii autohtoni nu erau deloc menţionaţi şi, de fapt, ei au fost consideraţi ca veritabili străini care nu puteau să devină cetăţeni români decât dacă se converteau. Problema emancipării evreilor a dat naştere la o întreagă polemică care s-a manifestat în presă, în Parlament şi în numeroase scrieri. Ea a început înaintea promulgării Constituţiei din 1866 şi a continuat pe toată durata secolului al xix-lea până la sfârşitul Primului Război Mondial, când, în sfârşit, evreii români au fost recunoscuţi ca cetăţeni români.

În numeroasele texte care reclamau în mod sistematic să nu se acorde evreilor drepturi cetăţeneşti se regăsesc o serie de stereotipuri legate de personalitatea lui Iuda. Astfel, conform unui text din 1866, evreii percepuţi ca descendenţii lui Iuda ar juca un rol nefast din punct de vedere economic, din pricina „unei încoronări hidoase a trei calităţi negative, înclinarea de a câştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura faţă de toate popoarele“ (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Industria naţională, industria streină şi industria evreiască faţă cu principiul concurenţei, Bucureşti, 1866, p. 30). Câţiva ani mai târziu, în preajma comemorării, în 1875, a centenarului răpirii Bucovinei (nordul Moldovei istorice, înglobat în Imperiul Habsburgic), au apărut în presă numeroase articole virulente împotriva evreilor, acuzaţi că au provocat pierderea frumoasei provincii. Într-o poezie intitulată Răpirea Bucovinei, scrisă de un oarecare Ştefan Mocna şi publicată pe prima pagină cu chenar negru a ziarului Românulu (22 septembrie 1875), oficiosul Partidului Liberal, este vorba tot despre Iuda:

Nemţi, polonezi, ruşi şi unguri. O mulţime babelică
Pătată, înăbuşită de neagra jidovime
[…]
În astă zi de doliu când mii de limbi străine
A unor creştini legaţi cu Iuda într-o unire ciudată [sublinierea ne aparţine, C.I.]
[…]
Iar până atunci, Doamne, dacă ai îngăduit omizii lacome  
Să-şi râdă de pădurea veche şi sfăntă
Infama jidovime, fanatică duşmană
Uitând Ierusalimul, uitând gloria romană…

Printr-un abil joc de cuvinte, centenarul răpirii sărbătorit de austrieci ca jubileu este numit de autorul articolului judileu, aluzie la Iuda şi la evrei (jidani).

După războiul ruso-româno-turc din 1877, Congresul de la Berlin recunoştea independenţa României (suzeranitatea otomană impusă din secolul al xv-lea era, în sfârşit, abolită) punând condiţia, prin articolul 44 al tratatului final (1878), acordării egalităţii civice pentru evrei. Polemica legată de emancipare a continuat într-un mod extrem de violent, mai ales în Parlament şi în presă, unde apar numeroase clişee antievreieşti cu referinţe explicite la Iuda. Potrivit ziarului (de orientare liberală) Telegraful din data de 27 august 1878, evreii sunt „trădători“ care săvârşesc „crime rituale“:

România a început azi să nu mai fie pământ românesc, ci o Palestină, la fel cu aceea de acum câteva mii de ani… În timpul sărbătorii Paştelui, ei înhaţă un copil român pe care-l străpung pentru a-i scoate sângele…[sublinierea ne aparţine, C.I.].

Săptămânalul satiric Perdaful îi acuză pe evrei că sunt „exclusivişti“, perfizi, o lepră ce doreşte distrugerea frumoasei rase latine (15 aprilie 1879), afirmând că „asasinatul este la loc de cinste la fiii lui Israel“ (14 septembrie 1879). Denunţându-le perfidia, identificaţi cu Iuda, evreii sunt pentru România liberă „o sabie cu vârful în coastele României şi cu mânerul în mâinile Alianţei Israelite de la Paris“ (11 iunie 1879). Timpul (3 iulie 1879), organ al extremei drepte a Partidului Conservator, se opune cu îndârjire emancipării evreilor şi, reamintind implicit sinuciderea lui Iuda, nu ezită să profereze ameninţări: „Singurul lucru pe care am accepta să le fie dat fără nicio dificultate evreilor ar fi funie şi stâlpi în cantitate îndestulătoare pentru ei“.

Binele public, în articolele „Talmudul şi consecinţele lui funeste“ (11 iunie 1879) şi „Ce sunt, ce vor israeliţii“ (12 august 1879), reia miturile medievale acuzându-i pe evrei de asasinat şi de crime rituale. „Omorul este o cinste pentru fiii lui Israel“, citim şi în ziarul românesc publicat în limba franceză L’indépendance roumaine (14 septembrie 1879).

În Parlament, deputatul G. Misail îl citează pe Gougenot des Mousseaux, autorul pamfletului Evreii, iudaismul şi iudaizarea popoarelor creştine (1869), declarând „Un francez care ne răzbună!“, căci, într-adevăr, acesta luase apărarea legilor româneşti împotriva evreilor. În Senat, poetul Vasile Alecsandri denunţă invazia evreiască, cele mai importante mijloace de sprijin ale invadatorilor fiind „francmasoneria şi aurul“, acesta din urmă legat din nou de Iuda şi de iubirea de arginţi. Majoritatea acuzaţiilor cuprinse în dezbaterile parlamentare se regăsesc în două pamflete antisemite deosebit de violente publicate în 1878: „Soll“ şi „Haben“. Cestiunea Ovreilor din România, de scriitorul Ioan Slavici, şi La Roumanie et les Juifs devant l’Europe, de deputatul D. Rosetti-Teţcanu. Acesta din urmă, în textul publicat în franceză în traducerea filosofului Vasile Conta, aduce în prim-plan acuza religioasă clasică :

Nu degeaba un evreu l-a vândut pe Hristos: acesta este marele exemplu şi avertisment. Păziţi-vă, popoare ce vă lăsaţi adormite de linguşelile mozaice! Români, Iuda se pregăteşte să vă dea îmbrăţişarea, ridicaţi-vă privirea către trupul însângerat al răstignitului! (p. 33; sublinierea ne aparţine, C.I.)

O nouă acuzaţie relativă la rasă apare în această carte şi va fi tot mai prezentă la mulţi alţi autori, cu consecinţe nefaste pe termen lung, însoţită în acest caz de sloganul „status in statu“. Evreii ar reprezenta o rasă deosebită, neasimilabilă, un „stat în stat“:

Dacă pretutindeni [evreul] a format o clasă aparte şi s-a deosebit de mediul înconjurător, în România tendinţa sa separatistă s-a accentuat peste măsură, nu este o rasă în stare a se contopi cu alta, nu este o rasă asimilabilă. Este un stat în stat, cu rege, miniştri, administratori, legi, bogăţii şi constituţie proprii (p. 50; sublinierea ne aparţine, C.I.). 

În cele din urmă, după doi ani de tergiversări, în 1880, guvernul de la Bucureşti a reuşit să obţină recunoaşterea independenţei ţării de către marile puteri, dar fără emanciparea evreilor (Carol Iancu, Bleichröder şi Crémieux. Lupta pentru emanciparea evreilor din România la  Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită (1878-1880), Bucureşti, Hasefer, 1987). Noul articol 7 al Constituţiei din 1879 le oferea evreilor din România doar posibilitatea de naturalizare individuală, printr-o lege votată de Parlament. Cu excepţia a 888 de soldaţi evrei naturalizaţi în bloc, numai 85 de evrei au obţinut cetăţenia între 1879 şi 1902 şi mai puţin de 2000 înainte de izbucnirea Primului Război Mondial (numărul total al evreilor fiind la acea dată de circa 250.000). Evreii români au obţinut dreptul de cetăţenie abia în 1919, ca urmare a hotărârilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris (Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România (1913-1919)..., Bucureşti, Hasefer, 1998).

Carol Iancu

Stereotipuri antievreieşti ale lui Iuda Iscarioteanul: exemplul României - Partea întâi

» anul XXVIII, 2017, nr. 11 (330)