Noua Californie-pe-Someş
(epistole)

 

Ruxandra Cesereanu

 

 

Dragă Odiseu, la Manganari, în insula Ios, se găseau un vas de croazieră – care părea bântuit, nimeni nu se zărea la bord, doar bărci de salvare erau în jur – şi o focă bolnavă, a nisipului, care-şi făcuse culcuş să moară aici. Turiştii de înghesuiau să o fotografieze şi să o mângâie ori să o ude. Iar cei care pricepuseră că ea se afla acolo ca să moară făceau altceva: îi vorbeau, îi cântau şi presărau nisip pe ea, ca să îşi ia rămas bun. E al douăzecilea an de când vin în Elada, iar acum am ajuns chiar în insula unde a pierit Homer. Nişte pescari i-au zis o ghicitoare la care el nu a putut răspunde şi atunci Homer şi-a amintit de profeţia de la Delfi cum că va pieri acolo unde nu va găsi răspunsul la o şaradă. Ce aţi pescuit pe ziua de azi? i-a chestionat Homer pe oamenii cu undiţe şi plase. Ce-am pescuit am lăsat la bărci, iar ce n-am pescuit am adus cu noi, au zis pescarii. Homer nu a ştiut să dezlege şarada până când pescarii au început să se despăducheze. Atunci şi-a adus aminte de profeţia de la Delfi şi s-a despărţit degrabă de pescarii din Ios, pornind-o neliniştit pe drum. Din grabă, a alunecat printre stânci şi şi-a frânt gâtul. Aşa sună legenda locului care este, probabil, o înfloritură. Mai mult ca sigur că Homer nu a pierit în insula Ios, iar mormântul său este acela al unui corăbier. Cu toate acestea, fenicienilor, îngăduiţi-mi să cred că un soi de tumul homeric se găseşte prin aceste ţinuturi. Aici, în Fenicia a doua, am conspirat în Liga Insularilor, ne-am bătut monezi, i-am primit pe exilaţi, ne-am aliat cu rodoiţii şi cretanii, am ridicat biserici, i-am blestemat pe piraţi şi i-am acceptat ca protectori pe veneţieni. Am construit 365 de capele pentru fiecare zi a anului ca să ne ferim de deochi. În cripte, ne-am aşezat morţii în straturi. L-am cinstit pe Constantin cel Mare şi am îngenuncheat în faţa lui Iustinian. Sfânta Irina este binefăcătoarea noastră. Iar oregano e aroma noastră de contrabandă.

 

Dragă Ezra, cele două capele din Ios, la vest şi est, erau închise, aşa încât m-am rugat puţin în faţa uşii şi am pus un bănuţ în fereastră. Calamarul uriaş pârjolit la taverna lui Antonio ţi-ar fi tihnit: franţuzoaicele care-l porunciseră se înfruptau din el ca dintr-un cadavru totemic. Lângă oala mea albă din lut, în care odinioară se păstra smântâna, lipită de tufa de hibiscus, Kore-Persefona bea o bere (direct din sticlă) şi scrie în loggia ei grecească din insula Ios. Acum la spartul târgului îţi spun că nu  cred în mormântul lui Homer. Nu am defel poftă să cred în gropi false. Dar cred în Artemis, regina albinelor, în pielea ei neagră, coaptă la soare, şi în nădejdile lui Basarabus, fizician al insulei. Capul de fagri doar el mai rămăsese pe farfuria alungită, cu dinţişori ca de pui de pisică, în vreme ce Anna dansa tai-ki pe ţărm, deodată cu apusul. Dimineaţa călcam printre peşti uscaţi, apoi povesteam cu la giocosa Assunta despre pescarul cu cele două surori ale sale, care îşi strângea plasele de culoarea şofranului şi cânta în barcă pentru ziua care pierise. Assunta era, dimineaţa, o sexagenară, la prânz, o fetiţă cu ochi chinezeşti, iar seara, o vietate cocoţată pe tavan, o şopârlă clandestină de vreo patru centimetri lungime.

 

Dragă Lawrence, vinul casei, gălbui, ne tapetase pieptul pe dinăuntru, deja californizam în verandă, apoi a venit noaptea şi scalda printre alge rectilinii, plus mersul printre dune. Aici am învăţat să culeg scoici cu degetele de la picioare. Aici m-am îmbăiat la lumina şalupelor hoţeşti. Aici am găsit în cărţoiul de 500 de pagini al lui Panait Istrati un bilet de autobuz de pe vremea comunismului, de când mă născusem. Vruh, vruh, moira Vasilka îşi mişca degetele ca o dantelăreasă, desfăcând cu Ianis pisicile de mare încâlcite în ochiurile plasei. Vruh, vinul gălbui acoperise satul Manganari, acolo unde Homer nu fusese înmormântat decât himeric. Apoi, după o noapte sau două, am ajuns la nisipurile negre din Thira. Nu vinul, nici moirele, ci vântul făcea vruh aici. Surferii erau fericiţi, peştii se ascunseseră dincolo de înot. Eram căptuşită cu nisip şi mă gândeam la somnul şopârlelor. Respiram ca un peşte printre dovlecii pitici.

 

Dragă Odiseu, îţi voi povesti acum ceva despre Ilias pescarul, care a renunţat la vâsle şi s-a oprit pe un munte din Thira doar atunci când nimeni nu a mai ştiut ce este o vâslă. Între timp, tufele de fistic şi capere se înmulţeau, iar strugurii stăteau înghesuiţi pe rogojini, erau milioane de boabe de culoarea prunei. În casele-peşteri, insularii dansau cu muntele atunci când cutremurele răsuceau pământul. Viţa-de-vie era împletită în coroniţe căzute în pulbere, Santovino se turna în chiupuri care aveau săbii pe ulcioarele de turnat. Doi boxeri cu pielea arămie veneau cu peşti în spinare, în vreme ce bătrâna preoteasă îngăduia să îi fie zărit pieptul opulent. Despre mine pot să mărturisesc atât: mi-au fost cumpăraţi cercei, inel şi o brăţară de preoteasă a şerpilor. Am mâncat plăcintă cu ceapă şi mărar şi am ghicit în vintrele unei baclavale. Mai apoi, am pornit-o la drum cu navigatorul Diego de Braga. Insula nelocuită fusese cândva un vârf de vulcan. Nu mi-e frică de Saturn, i-am şoptit lui Diego de Braga. Sandalele lui striveau ca pe nişte măsele bucăţile de piatră neagră. Am pus în rucsac vreo cinci pietricele, am aruncat înapoi vreo două chiar în gura craterului, ca să nu-l mâniem pe Hefaistos Şontorogul. Va trebui să înotăm printr-un canal portocaliu cu alge sulfuroase, mi-a spus Diego de Braga. Toate bolile se vindecă acolo, fiindcă e gura de scurgere a vulcanului. La capătul canalului, multe sufleţele scriseseră cu mâzgă oranj pe stânci că se iubesc de moarte, erau acolo inimioare desenate, love hurts & Co. Pe vapor, Diego de Braga m-a luat în braţe, fiindcă înotasem cu o tunică pe mine, iar tunica făcea cât un al doilea trup. Diego de Braga m-a păstrat în răcoarea pielii lui până am ajuns la Thirassia. Casele pescarilor erau sărăcăcioase, dar printre stânci se găseau scăldători turcoaz cu peşti roşii. Cât despre taverna unde am adăstat, ea se afla la cucurigu şi mirosea a brânză veştedă. Apele ascundeau răvaşe de la nimfe stătute. Trebuie să mergem mai departe, a spus Diego de Braga. Spre Oia, l-am auzit pe barman făcând precizarea către nişte femei străine aflate la senectute. Orăşelul era cocoţat pe o stâncărie în trepte. Mi s-au cumpărat un şal negru cu broaşte ţestoase, pastă de măsline şi ekmé, o dulcegărie de-a locului. Urcuşul l-am străbătut pe asini: cărăuşii le porunceau cu icnete scurte şi, totuşi, animalele cu povara lor omenească în spinare se loveau de parapet şi aruncau ocheade spre prăpastie. Da, moartea-i întotdeauna aproape. Diego de Braga mângâia pe creştet asinul care-l purtase spre Oia. Pe-aici se mai aflau rămăşiţe de Levant. Iar viaţa era cu noi. Apoi nisipurile negre şi dunele ne-au fost gazde, alături de stridiile nemâncate, în zona cavelor zidite în stâncă. Vântul săpase cute în rocă de parcă ar fi fost al nu ştiu câtelea canion. La capătul insulei, însă, tavernele erau pustii, iar parasolarele nu apărau pe nimeni. Totul era lăsat de izbelişte. Vulcanul stins e un stăpân care nu îngăduie decât servitori credincioşi, mi-a zis Diego de Braga. Să navigăm mai departe, să nu încetăm să fim captivi între apele interne. Am privit firele albe din barba lui Diego: era o lână de aur pe care argonauţii ar fi furat-o cu sârg. Bougainvillea garnisise odăile unde visam, crescând peste uşi şi ferestre. Diego de Braga avea muşchi şerpeşti, strânşi în cuiburile dintre omoplaţi. Când valurile i se spărgeau de creştet, atunci era cel mai viteaz muritor.

 

Dragă Odiseu, când văd trecând gândăceii negri prin dunele de nisip din insula Naxos mi-aduc aminte de timp. În altă parte a lumii, Adunis recită la rândul lui despre timp, în limba arabă, în vreme ce timpul meu e al Mediteranei şi al unei Californii de ape, ori al unui râu care s-a preschimbat în toate râurile, chiar dacă numele lui primordial este Someş. Timpul meu e cât o scoică: striaţiile de pe carapacea ei, vălurite, cuprind o lume ondulatorie şi orizontală. În gropile mici de la suprafaţa scoicii se găsesc răsuflători pentru poezie şi lărgimi pentru inimile care ar putea încăpea într-un pumn de copil. Adunis recită despre timp, în vreme ce eu scriu despre timpul meu care s-a făcut al vâltorilor şi fântânilor. Peşterile lui albe, stupii de piatră mată, depozitele de marmură. Striaţiile de pe chipul poetului recitând sunt un estuar împărţit în zone şi teritorii. În Naxos îl ascult pe Adunis vorbind într-o limbă străină din care înţeleg totul. Poezia nu e niciodată străină. Poezia e singură. Hadinen sunbun ataluakti horaxi burjunuare. Scoica adăposteşte morene şi crevase în care timpul stă înghesuit. Dar, după o vreme, el începe să se umfle ca o cocă. E un şarpe Kundalini făcut din alge. În jurul lui au crescut crini ai nisipului.

 

Dragă Ezra, acum o să-ţi vorbesc despre dragostea din insula Naxos. Dragoste e atunci când doi oameni în sala de baie, spălându-se, sunt priviţi pe fereastră de un copil care râde. Atunci iubiţii se molipsesc de la copilul care râde şi se înalţă de-a dreptul la cer. Fereastra a rămas deschisă, iar copilul s-a ivit ca să privească dincolo. Dragoste e şi atunci când o şopârlă e vrăjită de un gândac fosforescent care zboară. În loc să-l mănânce, şopârla îl priveşte cu nesaţ. Dragoste e şi atunci când un copac pitic mişcat de vânt pare, în noapte, să fie dragon, doar fiindcă două perechi de ochi îl privesc în acelaşi fel. Marea e mătase neagră sau celofan întunecat, cine să mai ştie. Dragoste e şi atunci când bărbatul smead, aflat la o jumătate de veac, face yoga iar muştele sunt hipnotizate de asceza lui, deşi e vară şi arşiţă, iar oleandrii sunt de un roşu aprins.

 

Dragă Lawrence, în cele din urmă povestea dintotdeauna a verii şi a timpului este una a jgheaburilor prin care se scurg materiile noastre sinestezice. Un drumeag smălţuit cu piatră albă, pe o insulă grecească, spre un turn ori un rest de castel. O uşă zidită dintr-o casă abandonată. Anemone portocalii sau ciclamen. Bucăţi dintr-un templu rearanjat pentru lumea de-acum. Caii pe ţărm care îşi azvârlă călăreţii întâmplători, întrucât nu au fost domesticiţi îndeajuns. Cât despre mine, între liliacul mort al englezului şi liliacul înviat al grecului, l-am găsit pe Mastora, stăpânul meu nezugrăvit. El nu are chip, ci doar nume: e Mastora, meşter şi maestru. Ena to helidoni. A făcut din Glykon, demonul, un aliat, după ce l-a ţinut într-o groapă cu apă. În groapă, capul de molie, corpul de gândac şi coada de şopârlă ale lui Glykon s-au înmuiat şi i-au devenit credincioase stăpânului Mastora. Apoi cu Sancta Maria, un catamaran de-mprumut, am zburat spre peşterile din apă: marea era lutoasă, dar atât de vie. La taverne, pescarii înghiţeau hulpavi cupe cu îngheţată de lavandă şi şofran. Până unde şi cât viaţa mea românească ar putea deveni o viaţă grecească alungită ca o creionare a ochiului femeiesc? Între zidurile fierbinţi şi albe am văzut lumea adunată din grădina secretelor. Ca destui alţii, şi eu am fost izbită de frumuseţe. Inimă, îndură-te şi nu mă părăsi niciodată, stai cu mine, vie şi purpurie, vie şi umedă. Tu eşti lanterna care curăţă totul. Tu faci întotdeauna din rană o formă de înălţare. Noi nu ne odihnim aici, noi nu mai murim aici, noi aşteptăm învierea.

 

 

Ruxandra Cesereanu

Noua Californie-pe-Someş (epistole)

» anul XXVIII, 2017, nr. 11 (330)