Arhitectul

 

Dan Gulea

 

 

Despre ketman şi despre supravieţuire, despre conştiinţe şi transformări, despre spaţiul şi locul nostru (public), iată doar câteva dintre temele de discuţie pe care le propune cel mai recent volum semnat de arhitecta Mariana Celac, cunoscută voce a societăţii civile de la începutul anilor 1990; un volum atipic, ce nu este un ghid de oraş sau un catalog, nu vizează realitatea imediată, „concretul“ arhitectural, ci un personaj literar, cu ajutorul căruia se porneşte într-o impresionantă călătorie în istoria arhitecturilor şi a modernităţii autohtone, în special între 1887 şi 1968, anii de „viaţă“ ai personajului călinescian. Lui Ioanide i se compune o educaţie şi un mediu, o structură socială şi spirituală ce comentează activ lumea în care trăim, prin raportările prezent / trecut ale spaţiilor în care „a trăit“ sau „a creat“ Ioanide.

Cicerone în acest periplu prin spaţiul urban – şi mai cu seamă prin cel bucureştean: arhitectul Iosif Király, autor al unor fotografii din Capitală, grupate sub emblema Reconstrucţii, din perioada 2003-2009. Obiectivul aparatului de fotografiat surprinde, în anotimpuri sau momente diferite ale zilei, acelaşi spaţiu urban, făcându-l să comunice.

Astfel, permanenta navetă între un trecut, fie el şi modern, şi actualitate este miza acestei incursiuni în viaţa şi opera lui B. Ioanide – în fond, o reconstruire / reconstituire pe baza unei varietăţi de texte, de la amintiri ale unor posibili contemporani (Cella Delavrancea, „leat“ cu Ioanide), incluzând şi catagrafii şi regulamente de la începuturile modernităţii noastre sau carnetele de călătorie ale lui Le Corbusier din la belle époque, publicate (postum) sub titlul Voyage d’Orient, ce decupează câteva imagini din Bucureştiul antebelic.

Observaţiile Marianei Celac sunt semnificative: trecutul citeşte prezentul, iar actualitatea este compusă din trame ale trecutului.

Născut pe strada Udricani (din Cartea nunţii), Ioanide creşte în acest cartier din proximitatea Pieţei Unirii şi a Casei Poporului; strada Udricani (etim., de la Odriu, [negustor] din Adrianopole), „locul care supravieţuise demolărilor, e preluat de o extindere urbană cvasispontană înţesată de clădiri «moderne», răsărite la întâmplarea unor retrocedări discutabile, «coloşi» mai mari şi mai mici cu schelet (sumar) de metal, pereţi cortină de sticlă (ieftină) şi balustradele cele mai şubrede de oţel inoxidabil“ (p. 20). Casele Capitanovici din romanul citat, locul adolescenţei lui Ioanide, se caracterizează printr-o „nausée“, în speţă „spirt denaturat, cafea, gutui şi cireşe râncede, salpetru, lemnărie putridă, naftalină“. Alte surse recompun imaginea unui Bucureşti de altădată şi, deopotrivă, de acum, de pildă, prin incursiuni la reşedinţa Take & Bessie Ionescu, localizată în pasajul dintre MacDonald’s şi kfc Magheru/Piaţa Lahovari.

Aerul de nostalgie, eventual, al Capitalei antebelice este franjurat de aspiraţiile lui Ioanide din epoca maturităţii, când Italia şi atmosfera social-politică au jucat un rol semnificativ; G. Călinescu studiază la începutul anilor 1920 în Peninsulă, un oarecare bagaj transportându-se identităţii lui Ioanide. Apropierile şi depărtările modelului fascist al arhitecturii lui Ioanide, de inspiraţie italiană, subliniate de „întâlnirile şi eventual prietenia lui Ioanide cu Piacentini, şef de filă al clasicismului modernist mussolinian“ (n.5, p. 105) sunt, din punctul de vedere al hermeneuticii călinesciene, o noutate. Exaltarea războiului este înscrisă în programul futurist, în legăturile futuristo-fasciste, dar şi „pentru Ioanide, ca şi pentru Le Corbusier“; „războiul e, într-un fel, salutar, deoarece curăţă terenul pentru proiectele lor vizionare“ (n. 11, p. 107).

Oricum, epoca interbelică înregistrează mai multe curente, de care Ioanide se depărtează; sunt documentate distanţele lui Ioanide faţă de un stil naţional (deşi Ion Mincu i-ar fi fost un mentor), de modelele arhitecturii carliste, de legionarisme, dar şi faţă de stilul neoflorentin („similicreneluri, travertin, calccio vecchio, logii cu colonete subţirele“), una dintre ţintele ironiei lui Ioanide, un stil asociat parvenitismului; Mariana Celac subliniază reapariţia acestui stil (al unor nouveaux riches) după 1990, la noile vile de la Şosea sau din Cotroceni.

Un Ioanide creat din mai multe modele; în afară de G. Călinescu şi de o bună parte din opera sa – articole, conferinţe, portrete literare, confesiuni – o serie de personalităţi ale arhitecturii îşi aduc obolul, Ioanide fiind creat din opinii, valori şi atitudini ale unor Paul Smărăndescu, Toma T. Socolescu, Octav Doicescu, Duiliu Marcu sau G.M. Cantacuzino – arhitecţi din aceeaşi generaţie cu personajul lui G. Călinescu.

Căutând în spatele unor reprezentări ficţionale portrete şi locuri reale, Mariana Celac face identificări erudite (de pildă, în plimbările pe strada Udricani / Clucerul Udricani şi asemănările cu casele din Cartea nunţii). Nu doar un efort de istorie a arhitecturii, ci şi un eseu – poate fi numit – foarte puternic despre relaţia noastră cu istoria. Sugestii arhitecturale din discursurile lui Ioanide sunt identificate în realizări contemporane; de pildă, vorbind despre o bazilică, proiectul său de dinainte de 1945, Ioanide perorează despre „o cruce sprijinită de contraforţi“, identificată de Mariana Celac în monumentul martirilor de la Aiud, din 2000. Un alt exemplu: Calea Victoriei, cu 9 etaje înălţime în viziunea lui Ioanide, este asemănată cu „acel P+9 atotprezent, din cartierele urbanizării forţate din anii 1960-1980“.

Mesajul acestui sofisticat volum, care vine dinspre arhitectură spre literatură (iar modele precum Eupalinos sau personajul arhitectului din romane de Marin Preda, Petru Dumitriu, Stelian Tănase sau Mircea Cărtărescu nu intră în atenţia autoarei), problematizează relaţia artistului cu timpul şi cu timpurile. Soră a cunoscutului dizident Mihai Botez, matematician şi, ulterior, ambasador, dispărut la începutul anilor 1990, Mariana Celac ajunge cu această Viaţă şi operă a lui Ioanide la un punct-cheie (pornind de la o monografie Speer): „curiozitatea pentru felul cum un creator poate abandona libertatea de conştiinţă, luciditatea şi spiritul critic pentru a accepta, la momentul fracturii, captivitatea intelectuală“. O concluzie: „ceea ce consfinţeşte o victorie arhitecturală pare în cele din urmă aproape independent de ideologie, program, economie, material sau etică“.

Arhitectul B. Ioanide. Viaţa şi opera este o monografie absolut necesară lumii noastre, o scrutare a conştiinţei pe care o voce publică este datoare să o facă. Acum, pe seama unui personaj principal: Bucureştiul, oraşul ideal şi cel imaginar, disfuncţiile şi promisiunile sale, de azi şi de altădată.

Dan Gulea

Arhitectul (Mariana Celac, Arhitectul B. Ioanide. Viaţa şi opera, Editura UNARTE, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)