Pasagerul

 

Stelian Tănase

 

 

Vreme friguroasă cînd a debarcat la Paris. Cerul gri, un avion argintiu la decolare, turnul de control, ferestrele largi, holurile înţesate cu pasageri febrili. Eroul nostru a evadat din Bucureşti, dorea să fie singur şi invitaţia picase la ţanc şi nici nu avea în agendă vreo vînătoare. Le ducea dorul, se cam răriseră de la o vreme. A respirat adînc, l-a izbit un aer rece mirosind a kerosen. A observat că e luat la ochi de un antitero în salopetă neagră, cu un pistol automat agăţat de umăr, vorbea la un celular prins de încheietura mîinii. A ascultat un mesaj în urechelniţă, a dat din cap. S-a apropiat şi i-a cerut să scoată din buzunare ceasul, cheile, mărunţişul, telefonul, laptopul. La control, dispozitivul de pază a ţiuit ofticos, detecta fără greş ticăloşii ca el veniţi de departe. I-a făcut semn să se întoarcă. Pasagerul, e clar, purta grenade ascunse sub haine şi avea o privire de ucigaş profesionist. A împrumutat-o, nu îi aparţinea. Paşaport dubios de Bucureşti, de nicăieri, nevalabil. Nu copii, nu însoţitori – cu ăştia care călătoresc singuri nu se ştie niciodată. A mijit ochii şi şi-a încleştat fălcile. I-a cerut sacadat să răscrăcăreze picioarele. I-a măsurat testiculele cu aparatul geiger. Era vesel ca un cîine mirosind trufa căţelei. I-a cerut să facă trei paşi înapoi şi să revină ţinînd mîinile sus. Şi la această nouă încercare s-a auzit ţiuitul care-i alarma viscerele. A devenit nervos, deşi era înţolit în negru, purta ochelari cu lentile oglindă şi avea pe cap cască moto, plus vestă antiglonţ, genunchiere, pistol automat pe piept. I-a cerut suspectului să-şi scoată pantofii şi să treacă iar prin filtru, ok. Şi-a strunit în lesă animalul, l-a privit pe eroul nostru amuzat, ca-ntre cîini. Desculţ, a trecut din nou pe sub Gate B – jucăria n-a mai ţiuit. Pasagerul a surîs în fine fericit, a fost alarmă falsă. Antitero – dezamăgit – păcat, nu avea parte nici azi de marea lui captură. Împuţită e lumea, ţi-am zis! a făcut pasagerul descins din Balcani. Mdeh, a ratat să-şi petreacă noaptea în arestul Poliţiei. Ar avea ce povesti acasă damelor. Spre mirarea lui, uite că scapă întreg din vama Occidentului. Oh, Parisul! A fost lăsat să intre să îşi facă de cap. A inspirat pînă la urmă încredere, dar tot un suspect rămîne. I-a venit să borască şi s-a refugiat într-un wc. A îngenuncheat, a îmbrăţişat vasul şi-a vîrît două degete în gîtlej şi şi-a golit conţinutul stomacal. A tras apa, s-a ridicat, s-a spălat pe faţă, şi-a privit îndelung mutra boţită în oglindă şi s-a arătat iar pe holuri. Locul mirosea a hazna, a jeg gros, a clor, a spital şi a moarte. Nu era neîncrezător şi ezitant, cum s-a spus. E o impresie grăbită în ce-l priveşte. Acum, că se deşertase de tot ce adusese de acasă într-un closet, nu avea decît să se amestece cu lumea, să se frece de idioţi, să le fredoneze şlagăre midinetelor, să îşi facă loc pe bulevarde cu umerii lui laţi. Orgoliul i-a rămas intact. Un tip antipatic, ce mai! Nu e bun de cap afiş într-un roman foileton.

A pasat tacticos paşaportul la o gheretă albă. O tipă cu păr roşu se hlizea într-un monitor. Bluza – ca şi pielea feţei vînăt/ cenuşie. La păsărică o fi la fel!? Nu voia să afle, şi-a spus mestecînd gumă să nu-i miroasă gura. În situaţii confuze, făcea pe relaxatul din instinct. Avea şi alte înfăţişări, de pildă uneori îl juca binişor pe Diavolul însuşi. Ştia să facă pe prostul şi să întruchipeze un tip care va muri fără glorie peste un nr. de episoade. Ştia să fie respingător, mocofan, nedumerit, o mortăciune şi chiar să simuleze starea de agregare a unui cadavru. Ştia să se scălîmbăie, să tuşească grav – totul pentru a supravieţui în pătrăţica lui alocată de la naştere de buna Tumpi, însăşi născocitoarea lui. Reuşea să împrumute culoarea mediului în care respira. Nu îl distingeai dintr-un milion – se confunda la cerere cu mobilierul, cu draperiile, cu volumele din bibliotecă învelite-n piele. Semăna cu cei din jur – haine, alură, voce, tot. Acum s-a metamorfozat într-un pasager banal. Haină trei sferturi, bagaj standard, pălărie. Tipa nu s-a sinchisit de paşaportul lui, se ştergea cu el la popou. A silabisit cu buzele ţuguiate – Bar-bu Zef-ca-ri, ce nume e ăsta!? Nume! a zis complezent. Al cui e!? Al meu! Oh, lala! a exclamat femeia. A scuturat foile, le-a bătut cu degetele, a îndoit coperţile, a aşteptat să cadă păduchi, praful, mizeria Balcanilor. Nu a căzut nimic şi s-a întristat. Oh, lumea nu mai este ce a fost! Jur! Credea c-o dă gata cu ochii lui tăciune, adumbriţi de sprîncene stufoase, cu bărbia lui de dur şi cu obrazul ras la sînge, cu umerii lui laţi. Ştia ce şarm letal are la dame cînd voia. Uite că lu asta nu i-a făcut nicio impresie. O fi pe invers. Oh, nu, sigur îi plac magrebienii. Bref, pe cînd medita aşa, i-a făcut semn să treacă cu privirea aia duşmănoasă tipul antitero. A strănutat în pumn ca semn de recunoaştere între guşteri bipezi şi făloşi. Se vede, dama îl aproba pe tipul în negru întru totul. Eşti un fraier! S-a lipit de gheretă s-o ajute, nu cumva pasagerul din Est cu paşaport să-şi lase sperma în colţul ei de lume.

În fine, destinul a vrut să treacă de acea vamă cît universul. Băftosule, puţi a tot praful Orientului, l-ai adus de la Istanbul&Bosfor, de la Dunăre, din Bărăgan, din Valahia uitată. Mocofane, onanistule, tîmpiţel trist şi rupt în cur, javră împuţită, japiţă, nu ai aflat oare că Parisul e o jale, plin cu travestiţi, şi că gunoaiele au invadat bulevardele!? Îi mai dau ăştia cu spray, îl spală cu săpun, îl parfumează, dar degeaba, că tot pute. Barbu Zefcari scapă dincolo de barieră, ajunge sub un soare de amiază roşu aprins. Undeva, la orizont, se ascundea marele oraş. „Oh! Paris, ia aminte! Iadul era arhiplin, n-am găsit niciun loc liber! Aşa că m-am întors. Iată-mă!“ Cita un grafitti mîzgălit în pisoar. După ce şi-a deşertat vezica, l-a notat ca să nu îl uite. Asta după ce a bătut cu copita pardoseala udă şi şi-a rotit coada puturoasă, şi-a spus rugăciunea. După ce a rîgîit şi grohăit, după ce şi-a suflat nasul, şi a tuşit să-şi dreagă glasul. Ce apariţie sulfuroasă acea Barbu Zefcari! A ieşit pe peron să respire aer curat. Un hamal a făcut semn cu degetele răşchirate spre pasagerul nostru şi a tras concomitent de valiză. Ţinea morţiş să-l aibă client, onorat, chestie de viaţă şi de moarte. Eroul lui Tumpi a zis Niet! Hamalul nu ştia engleză. Niet nu îi spunea mai nimic, chiar dacă a dat din cap. Nici nu auzea bine, aşa că Tumpi l-a alungat în umbră ca pe un figurant. Ajunsese deja la trotuar. Un avion tocmai dispărea dincolo de o streaşină. Nu avea decît să întindă gheara şi să-l ascundă sub braţ, să se care dracu de acolo pînă nu vine tipul antitero. Un convoi de buburuze galbene la bordură, şoferii grămadă, cu priviri hăituite. Hamalul îl privea tîmp. Şi-a întors buzunarele pe dos. Dezamăgit, a pornit să-şi caute alt client, a înţeles. Niet e niet, exact ca la Londra. A durat o clipă să pună ochii pe o blondă numai craci, genul hippie. E mai bine să fii hamal dacă vrei să agăţi gagici mişto şi să nu-ţi petreci noaptea cu filme porno şi să ţi-o iei la labă pe teritoriul inamic. Tocmai în Occidentul putrefact. Să nu mori înecat cu propria ta vomă, ori din plictiseală. Era finalul glorios la care visa Barbu Zefcari. O să tragă băşini prin estul Europei pînă va da colţul. Va fi găsit rece, vînăt, fără suflare, acoperit de frunze într-o rigolă... Asta da viziune a sfîrşitului care-l aştepta. Mereu se vedea mort în şanţ, nu pe un catafalc, cu gardă de onoare.

Îşi dă mutra la întors şi într-o clipă întruchipează un burghez grav, scorţos şi sictirit. Nu s-a hlizit la vitrine şi galantare, n-a fixat indecent minijupele, nu a grohăit porceşte. A luat aerul unui domn oarecare de vîrstă mijlocie. Şi-a ascuns masca de pasager blazat venit cu treburi importante. A rămas sub copertină ascultînd ploaia. Fiecare ploaie are sunetul ei distinct. Acum auzea un amestec cu ciripit de vrăbii şi urale pe stadion. Amiază de duminică. Trotuar populat de tipi pe care îi doare fix în cur de tine. A catadicsit să ridice mîna, taxiul a apărut la minut, degeaba s-a temut că va aştepta o veşnicie. Şoferul a ascultat adresa hotelului, a întors cheia în contact, a pornit aparatul de taxat, a pus muzică. Vă deranjează!? Nu. Aşa a pătruns în suburbii, taxiul era un viermişor ieşind dintr-o borîtură. Instantaneu – lui Barbu Zefcari fuga de acasă i-a făcut bine. Schimba aerul îmbîcsit. De fapt, nu se simţea acasă nicăieri. Era un azilant, un expat, ceva acolo, un rahat, sub cerul întunecat. Staţii de benzină, parcări acaparate de caroserii, depozite, maidane, intersecţii luminate, panouri publicitare, peisajul ştiut. Dacă tot am ajuns aici, să spunem că a stat cu tîmpla lipită de geamul rece privind orb amiaza pariziană. Înşiruire cazonă de faţade, cearşafuri de reclame, vitrinele împopoţonate pentru sărbători. Motociclişti gălăgioşi, neoane licărind, cohorte de maşini la semafor, trecători rari şi grăbiţi, muşterii rari stînd zgribuliţi pe trotuare la mese. Oraşul străin, umed şi friguros, îl învăluia hipnotic. Plutea prin ploaie ca-ntr-un acvariu. Ceva ameninţător în atmosferă, lumea printr-un parbriz, luminile aburoase, farurile aprinse ziua-n amiaza mare. Flashuri, imagini care explodau puternic pe parbriz. Posomorîtul Bucureşti a rămas în urmă, înăbuşit de mirosul de motorină, praf şi fecale. Are în urechi hămăitul cîinilor din cartier. A venit la Paris să-şi deşerte jumătatea de suflet pe care o mai avea şi să dea prilejul cîinilor s-o sfîşie pe cealaltă. Ce entuziasm debordant! L-a apucat un hohot de rîs, spre mirarea şoferului. A ţinut să se ascundă departe de casă. Cert, începea să se simtă bine în indiferenţa din jur. Parisul în acea duminică era un coteţ mare şi pustiu. Cu magazinele ferecate, cu obloanele trase. Scaunele de pe terase strînse grămadă pe mese. Bătea vîntul, izbea obloanele, umfla copertinele. Şoferul posac era supărat că umblă cu clienţi şi nu stă acasă cu grăsana lui. I-a arătat poze cu nevasta şi plozii pe o plajă în costume de baie. La nuntă cu naşii, ea în mireasă, el în costum de ginere sugrumat de papillon. În grădina casei, de Crăciun, cu copiii lîngă bradul împodobit. Perfect, d-aia a venit de la Bucureşti pînă aici – să găsească un familist ahtiat să lăcrimeze, dornic să fie şters de muci cu batista. Şi el încă mai voia ceva de la viaţa asta – să fie călcat pe bombeuri, să-i rîgîie careva în nas. Vivat!

Fragment din romanul
Partida de vînătoare
(în curs de apariţie)

Stelian Tănase

Pasagerul

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)