Poezia „.gif“

 

Emanuel Modoc

 

 

Peisajul poeziei tinere a ultimilor ani a fost, negreşit, marcat de stagnare şi o anume blazare în ceea ce priveşte potenţialul autorilor şi limitarea acestora la câteva reţete care, dacă n-ar fi fost atât de persistente, volum după volum, n-ar fi stârnit atât de multe suspiciuni. Pe de-o parte, câteva debuturi au preferat confortul călduţ al structurilor care „dau bine“, dar care nu făceau dreptate nici tradiţiei de la care se revendicau, nici autorilor înşişi. Din această categorie fac parte, ca să mă limitez doar la câteva exemple, volumele celelalte produse, Noaptea de gardă sau Cadrul 25, ale căror poetici nu pot scăpa lectorul de o acută senzaţie de reţetar şi, în cazuri extreme, de ersatz. Dintr-o altă direcţie, aproape opusă, dar cu aceeaşi finalitate, au venit debuturile unor Victor Ţvetov, Aura Maru sau Robert G. Elekes, care preferau căi mai puţin bătătorite, dar pe care aceştia umblau, aproape fără excepţie, abia pe marginile lor. Astfel, nici nu e de mirare că o bună parte a poeţilor debutanţi ne apar, încă după prima cursă, hiperventilând, sprijinindu-se obosiţi de parapete.

Dincolo, însă, de această frugală panoramă a debuturilor din 2015, răzbat câteva proiecte cel puţin interesante şi care merită revizitate chiar şi la o privire „întârziată“. Volumul Vată de sticlă al lui Sebastian Big, bunăoară, deşi unul extrem ambiental, cu mize epuizate încă de la prima pagină, în care avertizează autorul asupra textelor de tip vaporwave (strategie de diversiune sau, pur şi simplu, subversivitate în faţa oricărei tentative de clasare), problematiza, prin simpla-i prezenţă editorială, în jurul poeziei conceptuale autohtone. Instanţe (e drept, izolate şi inconsecvente) ale poeziei „conceptuale“ pot fi întâlnite cu mult înainte ca discuţia despre conceptualism să prindă rădăcini în spaţiul românesc. Mă refer aici la autori care n-au supravieţuit mainstream-ului douămiist, dar care au reuşit să reitereze întrucâtva formula dadaistă şi inserţiile pop-art, precum Mircea Ţuglea (Proezia, 1996) sau Andrei Peniuc (Un animal mic, 2002), iar mai târziu, la formule ceva mai concrete, întâlnite în poezia lui Mugur Grosu (cu volumul apărut în 2006, SMS, compus numai din sms-uri) sau în O formă de adăpost primară al lui Bogdan Coşa (dacă e să-l credem pe cuvânt pe V. Leac, în textul de pe coperta a patra, în care explică: „a încerca să înţelegi ceva din ceea ce se întâmplă cu tine în relaţia ta cu realitatea imediată, cum ieşi la suprafaţă din anumite situaţii, scenarii aparent banale, casnice, problematizând altfel decât ceilalţi, aceasta ar putea fi trăsătura esenţială a volumului [...]. Acest gen de poezie (poezia conceptuala) a avut întotdeauna un public mai selectiv şi mai inteligent“).

Dacă volumul lui Sebastian Big vădeşte, prin conţinut, o tendinţă de abrogare a sensului prin recurs la proiectarea realităţii în zona inteligibilului, un alt volum, mai puţin problematic, dar cu siguranţă mult mai permeabil în privinţa discuţiei despre scriitura conceptuală, este Save point al lui Dumitru Vlad, apărut la Casa de Pariuri Literare, în mod previzibil ignorat datorită supra-saturaţiei de receptare literară a volumelor mai „cuminţi“ ale anului 2015. Primul lucru care atrage atenţia asupra volumului Save point îl reprezintă textualismul redimensionat până la a nu mai oglindi decât imaginea goală, dezrobită de orice rol secundar de a crea un sens sau o relevanţă mai înalte. În contextul în care poezia tânără a ultimilor ani şi-a consolidat revendicările în zona minimalismului biografist sau a mizerabilismului nihilist, în mod surprinzător Dumitru Vlad optează, în răspăr, pentru o soluţie textualistă, dar nu fără a o duce până la ultimele consecinţe. De altfel, autorul ne avertizează din capul locului asupra demersului: „Textele următoare pot fi considerate ferestre, mici portale (sic!) spre evenimente prinse în bucle de animaţie suspendată cu buton de play, în care, oricât de mult ar părea, chiar nimic nu este mai deloc“. Ritmul textuării este dirijat de poetica acumulativă a imaginilor în mişcare. Fără a avea pretenţii demonstrative, Dumitru Vlad livrează serii de .gifuri poetice, pe care le adună într-o tematică 8-bit surprinzător de plăcută (vizibilă cel mai mult la nivelul palpabil, „cu cartea în mână“, unde multe versuri sunt acompaniate de mici desene pixelate): „perna, in absentia, o mască/ mortuară juma plămădită în 7-8 ore/ somn foc redus, desfigurată“, „Târâş, lumina invadează încet/ orice unghere lăsate intime, târâş,/ axoni clipesc electric cele dintâi/ zvâcniri ale unei noi zi (sic!)“, „O păpuşă, corzile con de lumină,/ Se îngână cu vuiete de acorduri,/ devine ochi de apă,/ luată în braţe,/ iubită de vijelii,/ ca o fiică“.

Însă instanţele de genul acesta, în ciuda conformităţii lor cu ambientul de joc video de anii ’90 al întregului volum, ar fi putut fi potenţate printr-un tezism calculat. Nu de alta, dar riscul cel mai mare al acestei acumulări conceptuale de imagini (ludice sau esenţializate, meditative sau ambientale) este că, mai devreme sau mai târziu, sfârşeşte prin a deveni o simplă colecţie de animaţii numai bune de pus pe Tumblr lângă nişte vorbe de duh care pot însemna orice, neînsemnând, de fapt, nimic. Depăşindu-şi, câteodată, propria manieră, unele texte sunt construite prin anamneză biografistă, însă cu imagini puternice, augmentate senzorial: „Partea în care/ mai mulţi băieţi/ aruncă/ peste capete şi cipilici/ zboară proiectile pădureţe/ şi unde lovesc.../ haine lovite colateral/ se sparg în cete/ chicoteli blitzkrieg,/ cicatrici de război/ provoacă fire albe în mame/ cu mâinile uzate de sodă şi viaţă/ o scară de bloc şi parcă/ măceşe de pe balconul/ de la 3, cu prăji,/ unde Liza/ cu mănuşile de copt mari/ ca un desen animat/ face pantomime./ Iar din cuptor abur,/ ecoul resemnat/ al unui Ionuţ chemat acasă“. În acelaşi timp, chiar dacă, la nivelul construcţiei, volumul îşi livrează cu brio intenţia, există unele cazuri (puţine, totuşi) în care opţiunile lirice lasă de dorit: „Luna îşi regla faza lungă“, „Păsările cad mătreaţă peste oraş“, „Un persan îşi şterge fruntea asudată/ Cu coada din dotare“.

Atipic atât în ceea ce priveşte tradiţia poetică de la care se revendică, cât şi asupra opţiunii de prezentare a volumului, Dumitru Vlad plusează printr-o aplicaţie pe Android de tip endless runner, care poate servi drept un exerciţiu de generare poetică foarte practic, mai ales în predare. Asemănător, în ceea ce priveşte ludicul textual, cu volumul O sută de mii de miliarde de poeme, al lui Raymond Queneau, aplicaţia Save Point poate randomiza, prin programare procedurală, un număr finit de poeme dadaiste de dimensiuni variate, folosind versurile din volum. Aplicaţia este, inevitabil, hit-or-miss, cu câteva mostre surprinzătoare şi care, în rare cazuri şi doar accidental, depăşesc chiar poemele din volum. Un proiect foarte interesant şi, probabil, primul de acest tip din spaţiul românesc, care se apropie, în forma cea mai bine concretizată la noi, de poetica flarf. Însă un soi de flarf controlat, deoarece diferă de metoda, deja consacrată în spaţiul american, prin faptul că versurile sunt alese dintr-o bază finită, tot aşa cum diferă de experimentul lui Queneau prin radicalizarea formulei utilizate în volumul de sonete din 1961. Volumul Save point, dincolo de stângăciile specifice unui debut şi de limitările impuse de însăşi tipologia proiectului (un volum de poezie autotelică are prea puţine şanse, cel puţin deocamdată, să genereze valuri), compensează prin opţiunea atipică a poeticii (atipică, mai mult, din cauza rarefierii tot mai accentuate de la noi) şi prin prelungirile tech ale metodei de prezentare.

Emanuel Modoc

Poezia „.gif“ (Dumitru Vlad, Save point, Casa de Pariuri Literare, 2015)

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)