Poezia intelectuală

 

Constantin Cubleşan

 

 

Aparţinând unei noi generaţii echinoxiste – student la Universitatea clujeană între 1975 şi 1979 – Emil Hurezeanu s-a impus, de la bun început, ca un temperament sobru, elegant şi ceremonios, circulând cu lejeritate pe coordonatele culturale europene şi universale, fiind prezent în paginile revistei nu doar cu poezii, ci şi cu o interesantă publicistică de ordin cultural, scriind eseuri şi critică literară deopotrivă. Bursa Herder, obţinută la propunerea Anei Blandiana, i-a deschis orizonturi de activitate pe măsură (După terminarea Facultăţii de Drept, a funcţionat vremelnic în calitate de jurisconsult, avocat în Baroul de la Mediaş ş.a.), aflând în spaţiul german (în 1983 solicită azil politic în R.F. Germană) un mediu generos de a practica gazetăria la postul de Radio Europa Liberă (în conducerea căruia a şi acces), apoi la Deutsche Welle, urmând în paralel un curs de Relaţii internaţionale al Universităţii din Boston şi devenind astfel un intelectual bine orientat în destinele politice ale Europei, fapt care a dus, în cele din urmă, după revenirea în ţară în calitate de consilier pe probleme de politică externă a primului ministru (2003), la o carieră strălucită în spaţiul politic fiind numit în 2015 ca ambasador al României la Berlin. Iată, o traiectorie profesională demnă de toată admiraţia.

În intimitatea sa, Emil Hurezeanu a rămas, însă, mereu un poet autentic, debutând editorial în 1979 cu volumul de versuri Lecţia de anatomie, beneficiind de o prefaţă generoasă în aprecieri, datorată lui Şt. Aug. Doinaş. Un alt volum de poeme îi apare în 1994, Ultimele, primele, alături de volume de publicistică: Între câine şi lup (1996), Cutia neagră: 1001 minute la microfonul Europei Libere (1998), Pe trecerea timpului. Jurnal politic românesc 1996-2015 (2015), fiind prezent constant în paginile diferitelor reviste din ţară şi străinătate, precum şi în diverse emisiuni de dezbateri pe teme de actualitate politică, la posturi de tv din România (şi nu numai).

Poezia lui Emil Hurezeanu este, de la început şi pe tot parcursul evoluţiei sale, remarcabilă prin discursul bine măsurat, de un rafinament intelectual aparte, poetizând trăiri emoţionale ce decurg din tocmai contactul cu fenomene ale marii culturi universale. „Malraux e mort, muzeele-n palori./ Zile clare în liniile frunţii./ Gândurile cui rămân/ Într-un cap desprins pe ştergar?/ Pe steaua polară ninge cu fum/ Şi suntem iar flamanzi patinatori“ (***). Sugestiile şi trimiterile spre lecturile din marea literatură, ca şi notaţiile fugare din săli de expoziţii şi muzee de artă („Un duh flămând unduie aerul verii“; „în noaptea de Florii lângă altarul din Arezzo“; „într-o gravură l-am văzut pe tânărul Goethe“ etc., etc.) ori la concerte de muzică clasică („Îmi plac Vivaldi…“) nu impun neapărat o poezie livrescă, de care autorul se şi fereşte precaut, cât o predispoziţie pentru contextualizarea culturală a emoţiilor şi sentimentelor sale („Peregrinul transilvan zace într-un anticariat/ Lângă Sibiu lângă Sibiu/ De mai multă vreme/ La vederea lumii/ În schimb se cumpără/ Din ce în ce mai des/ Anestezie locală/ De un scriitor german/ Mai modern“ – ***), devoalate cu discreţie într-o poezie cu songuri evocatoare mai ales ale atmosferei medievale din oraşele transilvane (Sibiu, Sighişoara, Mediaş ş.a.), în pandant, oarecum, cu romantismele lui Radu Stanca chiar, în delicate trăiri erotice: „De-ar fi zile de toamnă. Cu soarele strecurat în vânt/ Şi umbrele de nelinişti în curţile baroce./ Eu în aşteptarea ta./ Doar lemnul scărilor din turnuri/ Sau vreun amurg de august prelungit/ Lumina poate-ar implora-o./ Nu cred să fie un ceas/ Anume pentru mine/ Aici înspre porţi ferecate de vreme/ Cu zile de târg şi blonde saxone durlii/ Comiţi şi paji la fel uitaţi/ De soaţe şi copii./ Pe-aproape doar rătăcitor e-un sfânt care iubeşte“ (***), decantându-şi plăcerile scrisului (ca şi ale lecturii) într-un soi de auto-portretizare afectivă, sentimentală: „Dar deseori, într-o dimineaţă de toamnă/ Gândul că din cer coborând mi-aş descoperi/ Scrisul de şcolar cu un fluture cap de viu/ Leneş şi rar pe frunze uscate/ Rămâne o mare bucurie a vieţii“ (***). Imaginea e picturală, o schiţă de tablou infantil; din asemenea detalii s-a produs impresia că ar fi un poet pictural („necontenită vocaţie pentru pictural“ - Şt. Aug. Doinaş; „o anumită picturalitate a poeziei“ – Nicolae Manolescu ş.a.), ce însoţeşte, desigur, fericit temperamentul său reflexiv, mereu înclinat spre visare, bântuit de melancolii şi evocări ale unor momente biografice precizate realist în totul: „La Sibiu, în copilăria mea, înainte ca ea să devină/ O tinereţe banală jumătate sălbatecă, jumătate literară/ Cum mi-a plăcut şi mie să cred c-am avut citind Monsieur Teste/ deseori mergeam cu tramvaiul să cumpăr cireşe/ mi-am amintit dureros de clar acest episod citadin“ (Addenda la nimic). Tot în această manieră se-ntoarce spre experienţa studenţească, juvenilă, culturală şi ea, ca fundal: „Dar mai ţineţi voi minte, fete şi băieţi ai generaţiei mele/ Echinoxul trilingv, Cenaclul de luni, Dialogul, Amfiteatrul/ Forumul, Izvorul Mureşului, Festivalul Eminescu, Ars Amatoria,/ Podul, Festivalul de Jazz de la Sibiu, Clubul A./ Întâlnirile de la Sighişoara, serile la Costineşti/ 15 septembrie la Cluj, 24 ianuarie la Iaşi, 25 decembrie la Bucureşti/ Toate mişcările acelea de masă mai mult bacoviene decât browniene/ Toată epoca aceea de libaţii îngrijorătoare şi strălucitoare/ Prin puritatea credinţei“ (Declaraţia de absenţă). Are tendinţa de a dezvolta lungi poeme eseistice, cu un discurs aproape prozaic, dacă nu ar fi aluvionar din interior de imaginile subtile, dublate la suprafaţă de un soi de declarativism programatic: „Pentru onoarea scrisului şi a vorbitului ţin să precizez/ Că acest text este rezultatul unor deduceri/ Din eroarea mea la sfârşitul tinereţii/ Eram un tânăr echilibrat deşi nu transpiram niciodată/ Drept care în armată am fost pedepsit cu plantoane în plus/ De dragul aburilor pestilenţiali care ieşeau din bocancii/ Companiei şi care mă ameţeau de plăcere/ După cum sărutul unei amante beţive dimineaţa/ Sau faptul de a-mi tăia unghiile de la picioare pe scrisorile/ Unei iubite care-mi scria:/ «Mă gândesc la tine şi la copilăria mea cu aceeaşi sfâşiere./ Fiecare gând către tine se desprinde din fiinţa mea/ Cu nerv cu tot» (Generaţia câştigată). Uneori cinic şi ironic, Emil Hurezeanu are capacitatea (şi calitatea) de a scrie într-o cultivare a limbajului cotidian, cel mai puţin prozodic, făcând tocmai din acesta o poetică în limita modernităţii, în totul remarcabilă prin sinceritate şi comunicativitate directă. Nu refuză poezia de notaţie, la fel colorată cu luminile diurnului aparent banal, de o emoţionalitate nedezminţit intelectuală: „Un hamac uriaş în balans asupra leilor sufocaţi de zăpadă/ în arenă./ ce mai poate consuna starea de prăbuşire amânată/ Până în punctul când se confundă ca înălţarea/ Din semul contrar?/ Insul cu alto pe care în copilărie/ îl obligau să cânte la vioară cu întregul trup/ Încât pielea sa înfăşurată în echimoze/ Ar fi părut cea a mulatrului adult/ Într-un fel de promiscuitate siameză/ Cu instrumentul de producere a stării de confuzie/ Când iubitele îmi mângâiau părul spre dimineaţă/ În lumea veche/ Aşa cum mirificul negru mititel  mângâie o tufă de afine/ Strivită de sălbăticiuni la Memphis“ (Dimineaţa de iarnă cu jazz cool).

Lirica lui Emil Hurezeanu reţine atenţia prin sobrietatea elegantă a exprimării, în ea decantându-se o vastă acumulare livrescă, stăpânită de cenzura afectivă interioară, ce dublează libertatea sensibilităţii spiritului său reflexiv deplin modern. 

Constantin Cubleşan

Poezia intelectuală

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)