Ziua Limbii Române

 

De Ziua Limbii Române, joi, 31 august 2017, Primăria Municipiului Cluj-Napoca – în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj, Universitatea „Babeş-Bolyai“ şi Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca – a organizat un eveniment cultural la clădirea Casino din Parcul Central „Simion Bărnuţiu“. În faţa unei săli pline, au vorbit despre limba română domnul academician Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“, şi doamna Irina Petraş, preşedinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Actori de la Teatrul Naţional au recitat din lirica română clasică şi contemporană.

Reproducem mai jos textele celor două conferinţe. (A.)

 

 

 

Feminitatea limbii române

fragmente

 

Irina Petraş

 

 

„Limba, stăpâna noastră“. În 1999, publicam o primă variantă a cărţii despre Feminitatea limbii române: Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române. Apelam la o sintagmă eminesciană. Iarăşi găseam în Caietele sale mai bine spus ce tocmai voiam să spun. „Ştiinţa morţii“ (titlul cărţilor mele despre moarte) acoperea cele două sensuri care mă interesau – să ştii despre tine că eşti muritor şi să construieşti pe acest adevăr, zi de zi, propria moarte ca încheiere firească a unei vieţi trăite lucid. Tot aşa, că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“ (ms. 2275B) mi s-a părut un enunţ în atingere cu două dintre trăsăturile esenţiale ale limbii materne – ea este moştenită, învăţată, deprinsă de-a gata, cu reprezentări şi pattern-uri arhetipale, dar „stăpânirea“ ei nu-i încremenită şi dictatorială. Fiindcă limba e stăpână, dar o poţi stăpâni dacă înţelegi că stăpânirea ei (în ambele sensuri: o stăpâneşti/te stăpâneşte) înseamnă apartenenţă, răspundere reciprocă, interdependenţă.

Bănuiala că între limba ta maternă, în care creşti şi prin care înţelegi lumea, şi imaginea/perspectiva pe care o ai despre aceeaşi lume există o secretă legătură m-a împins spre biblioteci. Am căutat argumente. Edward Sapir (vezi „Ipoteza Sapir-Whorf“, controversată, despre legătura dintre limbă şi situarea faţă de lume) crede că mediul fizic şi social al utilizatorilor unei limbi se reflectă în vocabularul acelei limbi, care poate fi definit ca „inventar complex al tuturor ideilor, intereselor şi ocupaţiilor care reţin atenţia unei comunităţi“. Legătura dintre limbă şi cultură nu e simplă şi directă, nici lesne detectabilă. Schimbările lingvistice se petrec într-un ritm mai lent decât cele culturale, de aceea corespondenţele sunt pe cât de dificil de identificat, pe atât de imposibil de reglat „logic şi raţional“. Schimbările lingvistice se explică „prin acţiunea imperceptibilă a factorilor psihologici scăpând voinţei sau reflecţiei“. De aici, încheierea inevitabilă că limba reflectă un mod de gândire şi că acest mod de gândire este modelat de limbă. Rămânerea în urmă a formelor limbii face ca limba să fie conservatoare şi să dobândească structuri aproape „magice“, câteodată intraductibile, în care vorbitorii se recunosc şi la care ţin ca la nişte legitimări obscure ale eului etnic.

Deşi ne aflăm în plină eră a comunicării, la o mai atentă evaluare, importanţa care se acordă limbii/limbajului este insuficientă. Pare un subiect uitat sau, mai grav, exterior. Omul deprinde „limbajele“ maşinii şi uită să se vorbească pe sine vorbind cu vorbe. O dovadă că aşa stau lucrurile mi se pare şi faptul că, de la gramatica lui Heliade Rădulescu încoace, româna pretinde senină că are neutru şi ţine, astfel, închisă, pentru generaţii de „şcoleri“, o fereastră miraculoasă spre sufletul românesc. Din păcate, „grămakica“ a rămas – pentru simplul vorbitor, dar şi pentru specialist – axiomatică, abstractă, străină. Ca pe vremea lui Marius Chicoş Rostogan, ea, care „doar nu iaşte vun lucru mare“, „iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare“. Limba lucră implacabil: o propoziţie adevărată, desigur, dar care elimină ideea de „energeia“, de dinamism. Pattern-ul arhetipal admite, în timp, lent şi abia perceptibil, influenţa, înrâurirea generaţiilor de vorbitori. Iar vorbitorul are datoria de a-şi păstra starea de veghe pentru ca stăpâna să accepte şi mărcile lui. Limba e stăpâna noastră, dacă noi suntem ai ei...

Limba română NU are neutru. Perpetuarea, prin manuale şi tradiţie, a informaţiei că substantivele româneşti au trei genuri: masculin, feminin şi neutru, nu numai că nu corespunde realităţii, ci şi îndepărtează vorbitorul de un adevăr însemnat (în sensul că este semn şi poate deveni simptom) al limbii pe care o vorbeşte. Limba română e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. Ea are NU neutru, adică ceva ce nu este nici masculin, nici feminin, ci ambigen, adică ceva care este când masculin, la singular, când feminin, la plural. Adevărul acesta se reflectă limpede în absenţa unui pronume pentru neutru, a unei forme neutre pentru adjectiv, verb etc., aşa cum există în alte limbi (it, ono, das ...). În limba română, toate lucrurile acestei lumi sunt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict şi dezinvolt sexualizate. Privirea sexuată cuprinde TOATE fiinţele şi lucrurile. Toate sunt, cumva, însufleţite, „vii“, prin apartenenţa la feminin, ambigen ori masculin. Ordinea nu e doar a frecvenţei, ci şi a importanţei pentru definirea de sine a românului.

Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie). Pornită la drum să argumentez feminitatea limbii române, i-am descoperit, mai degrabă, androginia. Femininele au o greutate indiscutabilă, ele sunt materia primă, apa vieţii verbalizate. Dar rolul ambigenului în descrierea lumii româneşti este uimitor. Prin el, omul românesc, femeie sau bărbat, are (ar putea avea) acces la echilibru şi unitate. Cele două feţe ale ambigenului nu se neutralizează, ci se potenţează. Ambigenul-androgin împacă sulful masculinului cu argintul viu al femininului, ca să vorbesc în termeni alchimici. Privirea sexuată a limbii române, dimpreună cu feminitatea ei indiscutabilă asistată de ambiguitatea ambigenului între obligă la valorarea preferenţială a nuanţei, a detaliului, a clipei. Interstiţiul este al speranţei în alb, neobosite. Regimul lingvistic al ambigenelor se supune, aş zice, filosofiei lui „ca şi cum“ a lui Vaihinger. Forma lor, masculină, la singular, şi feminină, la plural, cere organizări verbale sexuate, ca şi cum ar avea un sex sau altul, ignorând logica neutralităţii lor. Privirea sexuată e un fenomen vizualizant şi vizualizabil. Neutrul este, în română, un soi de neti-neti al guru-ului hindus din Upanişade – „nu chiar asta, nu chiar asta“. În această ezitare încape orice.

Descoperirea că „îndoiala“, pe care am resimţit-o întotdeauna ca pe o stare feminină: fragilă, nesigură, dar creatoare şi lucidă, este masculină în franceză m-a provocat la cercetări mai atente. M-am gândit atunci că nu se putea să fie totuna cum sunt numite lucrurile de limba ta. Că ceva se întâmplă, se mişcă, deviază, alunecă, înmugureşte sau se veştejeşte când genul se schimbă dintr-o limbă în alta. Că, pentru mine, lumea nu putea fi decât femeie. Tot aşa, problema, amintirea, cartea, primăvara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pildă (cu care am corespondat pe acest subiect), toate acestea erau bărbaţi şi cereau în jur contexte masculinizate.

Feminitatea limbii române este accentuată de prezenţa masivă a infinitivelor lungi. „Nu toate limbile fac treabă atât de bună ca a noastră cu infinitivul, dezvoltându-i o a doua formă, «infinitivul lung», şi invadând lumea leneşă a substantivelor cu agenţii lui. De la a se naşte – naştere şi până la a se surpa – surpare, tot ce e creştere, trecere şi petrecere, tot ce e încercare, ispitire şi împlinire se lasă descris de infinitivele lungi. Sub însufleţirea lor, lucrurile prind viaţă, totul intră în înmugurire şi, ca toiagul lui Moise care odrăslea, fiinţa lumii se preface în fire, adică într-un infinitiv lung“ (Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească). Substantivul dă măsura maturităţii unei limbi, el reprezintă „înstăpânirea ta de om asupra lumii“. Nu în zadar în germană substantivul e „cuvântul stăpân“, rege, conducător (Hauptwort). Îmblânzirea verbului prin abstractul verbal al infinitivului lung înseamnă feminizarea sa, înscrierea în matri-armonia esenţială fără de care nimic nu este şi nu poate fi. Infinitivul lung e dinamică, energie încorporată. Mişcare care stă în singurătatea ei gata să încolţească. Substantivizarea adjectivului şi a adverbului feminizează (ori, cel mult, androginizează, prin ambigen). Frumos – frumuseţe; bun – bunătate; bine – bineţe; lung – lungime; nesăbuit – nesăbuinţă; nebun – nebunie. Aşadar, a accede la ipostaza de substantiv, de cuvânt-stăpân, înseamnă, în limba română, a te încărca cu feminitate.

Poezia românească poate depune mărturie. Genosanalizele mi-au dovedit, deocamdată pe texte poetice, că feminitatea cu nuanţe androgine a limbii române e „vinovată“ de multe dintre perspectivele lirice şi că tot ea face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele sale. Am căutat şi am găsit, cu încântătoare uşurinţă, exemple despre presiunea genului substantivului asupra imaginii poetice, despre orânduiri ale „tabloului“ funcţie de un gen sau altul. Când vorbeşte despre sine, în limba de toate zilele sau în limba poeziei sale, românul construieşte frazele cu feminine, cu ambigene şi, abia în urmă, cu masculine. Lucrurile nu sunt bune sau rele, pur şi simplu sunt. Dar, o dată ce recunoşti că aşa sunt şi nu altminteri, ficţiunile despre legături secrete între vorbe şi rosturile lor destinale devin cel puţin un joc tentant, dacă nu o cale spre adevăruri adânci. Desigur, textura unui poem e un lucru extrem de complex. Alegând secvenţele/firele datoare genului substantivelor prinse în model, am pus temporar în paranteză complicata urzeală, fără intenţia de a micşora rolul vreunui element din instrumentarul poietic. Genosanaliza e o cale, una dintre nenumăratele posibile. Ea presupune, ghiceşte, deduce, profetizează. Impune o complicitate precum cea dintre privit şi privitorul prin gaura cheii. Câteodată îţi poate dezvălui detalii incomode cu care să nu ştii prea bine ce să faci. Cum i se întâmpla lui Saussure: tot scormonind anagrame şi hypograme, ajunsese să descopere sub cuvintele poemelor mai mult decât o latenţă, un veritabil complot verbal, o conspiraţie.

Când am citit La poétique de la reverie a lui Gaston Bachelard, mi-am dat seama că am găsit martorul ideal! Bachelard îşi lua precauţiunea de a se numi „filosof visător“, adică unul nu neapărat supus rigorilor unui sistem, ci „visând la limba sa maternă, în limba sa maternă“. În 1960, Gaston Bachelard se întreba cu o mirare dezarmant de copilăroasă: „E posibil să existe limbi care pun fântâna la masculin?“ Der Brunnen-ul i se părea monstruos şi diabolic. Cam pe-atunci aflasem, la lecţiile de germană cu tante Adele, că soarele e feminin în germană, iar uluirea mea nu avea margini. Bachelard se declară sensibil la „rivalitatea masculinului şi femininului“ pe care o descoperă la originea vorbirii. Servindu-se de perechea psihologică animus/anima (numărată de Jung printre arhetipuri), el încearcă să demonstreze „permanenţa feminităţii“.

Omul românesc se defineşte/se poate defini prin limba română. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenţei: „Să spui «vorbeşte ca noi» înseamnă a spune «e unul de-ai noştri».“ Să amintesc aici că Lucian Blagapune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică şi de sânge, considerând limba un organism viu şi supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate. Suntem feminini (fe­minitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Ea ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi...

În capitolul Limbă şi naţiune, Sextil Puşcariu se lăsa încântat în voia unor etimologii savuroase, pe urmele unor P. Papahagi sau Th. Capidan, pentru a ajunge la afirmarea tranşantă a legăturii strânse dintre limbă şi toată viaţa unui popor: „Între limbă şi cei ce o vorbesc există un raport de influenţă reciprocă. Nu numai omul e stăpân pe limba lui, ci şi limba e stăpână pe cei ce o vorbesc, silindu-i să urmeze cu gândurile lor drumurile bătute de înaintaşi, să economisească timp şi energie în căutarea expresiilor celor mai potrivite, luând de-a gata clişeele moştenite de la părinţi“. Structura internă se conturează din suma de particularităţi adoptate şi transmise de-a lungul istoriei şi din reinterpretarea permanentă a materialului lingvistic în cadrul unui pattern etnic. A. Procopovici scria, în 1939: „Limba maternă dă un ritm comun undelor intelectualităţii şi afectivităţii noastre şi coordonează astfel şi solidarizează vrerile noastre. Limbile materne fac parte din forţele fundamentale care stilizează şi diferenţiază societatea umană. Tot ce gândim şi facem este influenţat în mod fatal de felul în care lumea s-a reoglindit în limba noastră“. Ne naştem în lume de îndată ce ne situăm în limba maternă – ea asigură contactul, regula, dar şi libertatea de a nuanţa.

Când vorbeşte despre sine, românul se defineşte aproape exclusiv în feminine şi ambigene. Între viaţă şi moarte, are naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea. Vremea şi vremurile îl bat cu ploaia, zăpada, furtuna, chiciura sau moina, grindina sau ceaţa. Geruri, viscole, vânturi şi valuri, secetă şi cutremure îi bântuie răgazul dintre naştere şi moarte. Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orânduiască resemnat puţinul, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vânturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pământ. Lucrarea şi aleanul îi sunt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amândouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gândeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (vezi Constantin Rădulescu-Motru în capitolul „Psihologia poporului român“ din Enciclopedia română). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie (convins, cum afirma înciudat Camil Petrescu, că are un contract secret cu Dumnezeu) că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricând – atitudine profund feminină.

Derivat din latinescul rostrum, cuvântul românesc rost şi-a complicat sensurile parcă anume pentru a dovedi dependenţa omului şi a locului său în lume de limba sa. El nu mai denumeşte doar gura, ciocul, pintenul unui vas sau locul de „rostit“ discursuri, ci sensul, tâlcul, menirea, locul între oameni. Îţi faci un rost când dobândeşti un nume pentru faptele/averile tale, când ceilalţi îţi recunosc prin acest nume dreptul de a aparţine unui nivel social. Faci rost de ceva când apelezi cu vorba ta la cei care recunosc valoarea ei (de cumpărare, de schimb). A fi luat la rost înseamnă a fi pus sub semnul întrebării de chiar vorbele care te-au recunoscut şi pe care le-ai dezamăgit. Pedeapsa rostului e mai drastică adesea decât cea fizică. Ţi se cântăreşte din nou chiar numele, legitimatorul suprem. Ceva fără rost are o realitate îndoielnică: nu i se poate da un nume personalizant, care să-l aşeze între lucruri  deosebindu-l de toate celelalte. Noica, un filosof visător asemeni lui Bachelard, se minuna adânc în faţa acestui cuvânt miraculos: „Cuvintele rost şi rostire au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică în limba noastră. În particular rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gândirii, ce acoperă singur jumătate din ea. Logos înseamnă şi cuvânt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rândul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis până la rostul ultim al lumii. De aceea «La început a fost Cuvântul» ar putea mai bine fi redat prin: «La început a fost Rostirea», adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor“ (Rostirea filosofică românească).

Irina Petraş

Feminitatea limbii române (fragmente)

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)