Conversaţii cu Biel Mesquida

 

Născut în urmă cu 70 de ani, scriitorul, poetul şi criticul literar Biel Mesquida locuieşte în insula Mallorca de când era mic. A absolvit Facultatea de Biologie şi pe cea de Ştiinţele Comunicării. A fost director de proiecte editoriale şi culturale la Universitatea Insulelor Baleare (Palma de Mallorca). Din 1997, organizează prestigiosul Festival Internaţional de Poezie al Mediteranei. A fost distins cu cele mai importante premii literare catalane pentru o operă întotdeauna lirică şi îndrăzneaţă, de o mare bogăţie stilistică. (Xavier Montoliu Pauli)

 

 

Xavier Montoliu Pauli: Începuturile tale datează din perioada franquistă, când cenzura era încă atotputernică. Primul tău roman, Adolescentul de sare (predat în 1973), este considerat un simbol în epocă, esenţial şi inovator în panorama literară. Ai fost şi unul dintre primii autori care a tratat tema gay. Cum s-a întâmplat?

 

Biel Mesquida: Protagonistul era un tânăr mallorquin plecat la studii la Universitatea din Barcelona. Un tânăr rimbauldian, plin de energie, de revoltă contra familiei, contra dictaturii franquiste, a instituţiilor statale totalitare, a naţionalism-catolicismului, contra tuturor rotiţelor unei societăţi fascistoide, contra puritanismului şi a represiunii generale. De aceea cenzura a ţinut cartea doi ani şi nu a putut să apară până la moartea dictatorului. Era un roman al apărării tuturor libertăţilor, de la libertatea gândirii la aceea a trupului. Iar protagonistul era un liber-gânditor, anarhist, libertin, deschis, pe de o parte, experienţelor solidarităţii, iar, pe de altă parte, celor sexuale, era împotriva monogamiei, a posesiunii, a sclaviei femeii şi în favoarea membrilor tuturor minorităţilor sexuale, pe care autorităţile îi considerau delincvenţi periculoşi. 

 

X. M.: În 1974, încă sub dictatură, ai debutat cu prima ta culegere de poeme, Frumoasa ţară unde bărbaţii doresc bărbaţii, pe care ai publicat-o într-o ediţie clandestină (într-o editură, în 1985). De ce tratezi iubirea homosexuală ca pe ceva revoluţionar, transgresiv, care rupe ordinea stabilită şi împlineşte individul?

 

B. M.: Cartea este mult mai mult decât o culegere gay, cum a spus critica cea mai lucidă şi cea mai puţin clişeistică, ca aceea a lui Jordi Llovet şi Sebastià Perelló. Deşi există o întreagă scenografie gay şi nişte personaje care practică sexul între bărbaţi, cartea are numeroase straturi care lasă să se întrevadă, şi, în acelaşi timp, provoacă la o revoluţie atât mentală cât şi verbală, în care sexul este declanşatorul multor energii pulsionale care au legătură cu corpul reprimat, cu forţa revoluţionară a dorinţei, cu anusul: loc al celor două sexe, plin de potenţialităţi tăiate din rădăcină de lege, de rău, de educaţie, de ideologie, de puteri. Cred că este o carte în care poezia permite lecturi multiple care au convertit-o într-un simbol în vremuri de mizerie, de loc comun şi steril. Nu se poate reduce la o etichetă, oricât de progresistă ar fi. Miezul e mult mai bogat.

 

X. M.: Ultima ta carte, Trèmolo (2015), dezvăluie detalii pe care nimeni nu vrea să le vadă, sunt întâmplări care arată subteranele cotidianului, aventuri intime ale personajelor secundare care oferă valori clasice, un spectacol de ficţiuni corale în care se distrug locurile comune care murdăresc panorama umană. Formaţia ta de biolog şi aceea de jurnalist se întâlnesc în analiza comportamentului fiinţei umane distilat de scriitor?

 

B. M.: Patria, „matria“ şi „fratria“ mea este limba catalană, materia mea verbală, argila mea, cu ele îmi construiesc versurile, naraţiunile, textele romaneşti, micile mele eseuri, micile mele munci şi eforturi literare. Studiile de biologie şi de jurnalism mi-au lărgit teritoriul cunoaşterii, puterea de a construi nişte lumi care să se sprijine împotriva trecerii timpului şi a uitării. Toată literatura mea are o intenţie poetică. Vreau să spun că intenţionez să densific limbajul, să creez o limbă încărcată de personaje, de peisaje, de locuri pe care le iubesc, capabilă să iradieze continuu sensuri, să fie puternică, cu calitatea de monumentum, fie el un mic poem sau o scriere de două sute de pagini. Să fac o literatură cu lucruri mărunte, cu personaje fără glas în istoria cu majuscule, neînsemnate, dar care pentru mine încifrează în cel mai înalt grad realitatea umană. Să vorbesc despre lucruri mici, despre vieţi minuscule, pierdute în avalanşa socială, dar care au strălucirea autenticităţii, a adevărului.

 

X. M.: În volumul Detaliile lumii (2005) ai strâns 60 de texte narative menite – ai afirmat – să hrănească cititorul. Cum vezi relaţia ta cu acesta?

 

B. M.: Scrisul este pentru mine o muncă de zi cu zi cu limba, spre a o învigora printr-o muncă constantă, dificilă, atentă, responsabilă, dură. Scriitorul este ca un zidar. Cuvintele sunt cărămizile edificiului său verbal şi de aceea trebuie să aibă mare grijă, multe cunoştinţe, obsesie, pasiune, vocaţie. Scrisul înseamnă luptă cu o limbă care te obligă să vorbeşti pentru a descoperi fisurile prin care să poţi găsi libertăţi şi să poţi crea o limbă nouă, singulară, proprie. Scriitorul defascizează limba găsind mecanisme şi stratageme prin care să descopere treceri secrete, săpând în locuri aparent pustii şi brusc pătrunde lumina, făcând tentative în beznă. Scrisul înseamnă a explora, a căuta, a săpa şi a excava, a zbura, a simţi, a pleca la vânătoare şi a te întoarce cu mâinile goale, a căuta frumuseţea în lucrurile cele mai domestice, în naturi moarte, în făpturile cărora nimeni nu le acordă o privire. Îmi amintesc acum cuvintele lui Valéry, care mi-au fost far în scris: „Dacă sunt întrebat ce am vrut să spun, răspund că n-am vrut să spun, am vrut să fac, şi că această intenţie de a face este cea care a vrut ceea ce am spus.” Cred că scrisul meu pe această linie merge: mai mult spre un făcut decât pentru un spus. Şi îl voi aminti pe Mallarmé când declara: „De câte ori există un efort pentru stil, este versificaţie”. Relaţia mea cu cititorii este foarte importantă. Am nevoie de cititor, de feed-back-ul lui, de vocea celuilalt, care îmi spune că puhoiul de fraze, de cuvinte refăcute, de ritmuri verbale pe care i l-am oferit i-a fost hrană, mană binefăcătoare, amuzament, companie. Dacă nu aş fi avut un mic număr de cititori care să mă stimuleze totdeauna, aş fi doar ceva ce mă entuziasmează: cititor. Am spus uneori o frază care nu mi se pare o butadă: sunt un cititor profesionist şi un scriitor amator. Da, cititul este unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume şi nu cere atât de mult efort, atenţie şi dedicaţie ca scrisul.

 

X. M.: Neastâmpărul tău natural te-a purtat spre colaborarea cu artişti. Recent cu pictorul Miquel Barceló şi cu fotograful Jean Marie del Moral. Acesta din urmă a ilustrat cartea Ochiul Gaudí (2015) unde ai mers pe urmele trecerii lui Gaudí la renovarea Catedralei din Mallorca. Cum s-a născut proiectul acesta?

 

B. M.: Formula horaţiană Ut pictura poesis a fost una dintre călăuzele mele. Şi am colaborat cu cei mai diverşi artişti cu rezultate splendide. În Ochiul Gaudí am făcut un studiu personal asupra intervenţiei acestui maestru al arhitecturii catalane şi universale la Catedrala din Palma din 1904 până în 1916. O abordare sinergetică, alături de prietenul fotograf del Moral. Şi am făcut o carte care adună prin intermediul scrisului şi al fotografiei impresiile pe care ni le-a lăsat un artist ca Gaudí. Cu Barceló am colaborat din 2000, de la începutul intervenţiei lui la Catedrală, făcând legătura dintre Fundaţia Artă la Catedrală şi artist. Şapte ani de muncă, cu tot felul de probleme şi discuţii, de catalizator al imensei lui activităţi de la învelişul ceramic de 300 metri pătraţi din Catedrala din Vietri sul Mare până la vitraliile realizate la Toulouse. Lucrez cu Barceló la o carte care va reflecta întreaga istorie a acestei intervenţii care, prin energia şi forţa lui, a devenit, la 10 ani de la finalizare, o operă clasică. Capela Sf. Petru a lui Barceló dialoghează cu intervenţia gaudiniană din capela principală şi cu retablul baroc al lui Blanquer din capela Corpus Christi, tripticul absidei uneia dintre cele mai frumoase catedrale din lume.

Xavier Montoliu Pauli

Conversaţii cu Biel Mesquida

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)