Sinteza mixajului

 

Emanuel Modoc

 

 

Tranziţia de la douămiism la sedimentarea unor formule noi, deja consacrate după câteva debuturi reuşite, s-a făcut prin radicalizarea ostentativă a discursurilor preluate de la înaintaşii imediaţi. De la „poetica jackass“ (Alex Goldiş), combinată cu un soi de estetică a cruzimii, a lui Vlad Drăgoi, până la imaginarul hiper-tehnologic al lui val chimic, în poezia căruia existenţa însăşi părea abrutizată la tot pasul de noile mutaţii tech, volumele care au dat tonul general al poeziei deceniului doi poartă marca unei mici schisme literare. Dau exemplele cele mai pertinente pentru discuţie, deşi atât teribilismele „ceaun“ (4chan autohton) ale unui Florentin Popa, cât şi atitudinile neo-gopnik ale lui Matei Hutopilă fac casă bună cu această tendinţă dinamitardă. Aşa încât putem spune că ultima (sau, oricum, cea mai recentă) radicalizare prezentă în poezia autohtonă este cea a douămiismului. Zic asta pentru că douămiismul s-a impus de la sine drept o generaţie care cere admiratori şi pentru care radicalizarea a devenit un scut impenetrabil în faţa oricărei încercări de a deturna poeticile care au consacrat-o. În aceste condiţii, minima rezistenţă (dacă există, totuşi) a poeţilor apăruţi după 2010 se manifestă prin maturizarea precoce a formulei şi grija până la acribie de a nu aluneca în locuri comune. Douămiismul dus, tematic, până la ultimele consecinţe poartă însă toate semnele unei „scuturări“ a influenţelor: dacă debuturile noului deceniu ne pot spune, colectiv, ceva, atunci acel lucru e că schemele ce ţin de „retorica mâniei“ (Soviany) au fost vehement epuizate (chiar cu riscul unei receptări mixte) pentru a lăsa loc individuaţiei poetice.

Nu altfel se întâmplă şi cu Dialectica urşilor a lui Radu Niţescu (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2016), în care probează şi el o mică ruptură, bizară, totuşi, prin influenţele vădite în prima jumătate a volumului. În condiţiile în care gringo era bântuit atât de „o temperatură adolescentină ridicată, manifestă într-o stilistică prea expansivă“ (Alex Goldiş), cât şi de prezenţa unei „vânători tematice derizorii“ (Ştefan Baghiu), Dialectica urşilor e o demonstraţie de acalmie. Rămân câteva reziduuri ale debutului, în special tendinţa de artificializare a discursului („Păcat că/ soarele se holbează la noi şi rîde stupid,/ ca muţunachele gras din clipurile orange,/ cînd facem copăcei din cutele cearceafului/ care se pierd imediat“), însă volumul scade, tonal, până la optimizare, spre deosebire de excesele din placheta de debut, unde instanţa lirică, un adolescent histrion, căuta poezie în cele mai suprauzate locuri, exploatate până la saţietate, de la beatnici la... Zale. Noile refugii ale poeziei sunt, însă, de găsit la nivelul construcţiei, în momente precum abaterile de la norma prepoziţională prin schimbarea specificului locativ al prepoziţiei („Îţi citesc şi atât de frumos, ca un fard glossy,/ îţi sclipeşte la ochi nebunia“) sau în abolirea articulării substantivale, amintind de Vlad Drăgoi: „Alaltăieri, un băiat cu ochelari părea convins/ că şansele lui sînt epuizate după ce trimisese iubitei/ gif cu animăluţ“. Şi aici revin la bizareria influenţei: evitând afinităţi consacrate (singura excepţie o reprezintă Sociu, pe care-l putem resimţi la tot pasul), Niţescu pare să preia unele scheme retorice din sfera grupului poetic „post-douămiist“. Poemul [În visul care se repetă îi spunem Staai], nu foarte reuşit ca text, amintind de naivităţile din poezia feminină recentă, combinate cu plot twist-urile din Cântece eXcesive, însă relevant pentru atitudinea unei imaturităţi asumate, ne oferă o explicaţie a decompensării prevalente în prima parte a Dialecticii urşilor. Imaginea dramatică folosită ca efect de zguduire a lecturii prin alăturarea amănuntului traumatic la care instanţa lirică e martor cu indiferenţă ostentativă poate părea familiară: „Iepurele se uită circumspect/ la salată. Ştie că imaginaţia/ noastră e salată, fuge sub pat/ să mănînce păianjeni. Tu/ ieşi pe balcon să vezi apusul/ sau ceva, vezi cum cade un tip/ din blocul vecin cu viteza perfectă,/ şi-l dăm pe Staai altcuiva“. Tot aşa, figurile retorice à la Sociu (în versuri precum, să zicem, „Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile: zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp,/ superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta“) sunt întâlnite şi la Niţescu: „Dacă te uiţi mult în bec, pata diformă/ se subţiază încet într-o sîrmă incandescentă,/ şi la fel se-ntîmplă dacă te uiţi atent în dragoste“. Sigur, nu vreau să exagerez proporţiile. La o adică, a prelua o schemă nu echivalează cu lipsa de resorturi, însă poate aduce în mod suspect a delăsare poetică. Aceeaşi simptomatologie poate fi regăsită şi în alegerea titlului, cel puţin neinspirată, titlu pe care autorul însuşi îl epuizează hermeneutic în poemul eponim: „nimereşti aici cu o tipă/ pentru care nu ştii ce simţi şi/ cine ştie la ce se gîndeşte acum./ [...] Aş putea să filmez cum îşi/ mişcă piciorul, compulsiv,/ un cadru lung, doar piciorul, atît,/ cu nume sofisticat, să/ mascheze groapa mentală./ Dialectica urşilor. Tîgîdîm tîgîdîm“. Aşadar, o senzaţie stranie de oboseală pândeşte sistematic poemele din prima jumătate a volumului, unde Niţescu preferă să ia calea moderaţiei prin opţiunea de a sta parcă pe tuşă, atitudine care nu convinge.

Abia în a doua jumătate a volumului, Radu Niţescu renunţă la manierizare pentru a-şi construi propriul stil. Simptomatic în acest sens e Cred că ăla e cerul. Nu fără defectele lui, poemul avansează lent şi atmosferic spre un soi de revelaţie solipsistă prin care poezia reuşeşte să iasă, totuşi, din sine. Cele două poeme Toţi avem o inimă pornhub sunt foarte atent dozate şi ne prezintă un autor care îşi domoleşte avântul naiv-teribilist şi descătuşează, în sfârşit, poezia. Renunţând la atitudinea cool, devine jucăuş prin rime (parcă pentru a defula), însă foarte serios retoric: „Şi uite, vere, cum vine moartea la lepidoptere./ Solzi minusculi îi rămân pe degete cînd acoperă/ borcanul şi-s dator să fantasmez c-o parte/ o să-mi ajungă pe penis. Apoi realizez că-s aici,/ în borcanul cu fluturi, unde bucuria poate/ doar să piardă teren.// Linişte de se-aude cola-n pahar,/ constant, fără refren“. În alt poem, Libelulă, respiraţia largă a discursului e dată de combinatorica versurilor ludice, foarte atent dozate printre intervenţiile unei instanţe lirice nostalgic-degajate: „Nefericită conjunctură, ce soartă amară, în ce rahat am reuşit să mă scald,/ m-am gândit, după o evaluare grăbită şi laşă a ultimelor mele puncte astrale./ [...]/ Cunoşti tu oare fata visătoare/ care-a aflat ce înseamnă în limbaj de cartier libelulă/ şi a plecat cu visele spulberate, în vreme ce// în privirea campionului se reflectă încă soarele peste terenul de fotbal?“.

Dacă duioşia, retorica, oralitatea şi alintul sunt în mod egal calităţi şi defecte, depinzând, desigur, de „mâna poetului“, la Radu Niţescu aceste categorii sunt dificil de cartografiat. Cum dificilă e şi diferenţierea clară între pastişă şi intertext omagial. Cum greu de înţeles e şi prezenţa unor texte foarte bune într-un calup atât de eterogen şi deseori plat, dar cu certe momente de sclipire. Aşa încât mă tem că Dialectica urşilor poate stârni aceleaşi confuzii pe care le-a generat şi gringo: un poet talentat, în căutarea vocii, căruia îi lipseşte, cel mai mult, încrederea în propriile forţe. În ceea ce mă priveşte, prefer oricând un Niţescu imatur şi frivol, dar vitalist şi îndrăzneţ, unui Niţescu incert, dar în acelaşi timp confortabil şi cu influenţele la vedere. Şi chiar dacă aşteptările pot genera anxietăţi (cum lipsa de aşteptări poate genera iluzia de siguranţă), pentru Radu Niţescu, părăsirea zonei de confort ar trebui să fie un deziderat.

Emanuel Modoc

Sinteza mixajului (Radu Niţescu, Dialectica urşilor, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)