Ceea ce contează

 

Marta Petreu

 

Mierea se intitulează romanul autorului francez Slobodan Despot, apărut la Editura Tracus Arte (2017) în frumoasa traducere a Floricăi Ciodaru-Courriol. Structura epică a romanului este o naraţiune în naraţiune, după modelul păpuşilor ruseşti: un anume Vesko îi povesteşte erbonistei Vera istoria tatălui său, crescător de albine, iar Vera – care îşi tratează pacienţii cu plante şi miere –, la rîndul ei, o povesteşte unuia dintre pacienţii săi, cu care se împrietenise, şi care este naratorul întregii întîmplări, cu toate straturile ei. Pînă aici, nimic special, s-ar zice. Atîta doar că povestea lui Vesko, fiul care se duce din Serbia cu o maşină în provincia Kraina (Croaţia) să îl recupereze pe tatăl său, rămas acolo cu albinele lui, se petrece la începutul anilor 1990, în fosta Iugoslavie; adică, în zona luptelor fratricide pe motive etnice şi religioase. Cartea se singularizează dramatic prin locul şi timpul în care se petrece acţiunea – pe vremea şi imediat după războiul fratricid – iar deodată cu povestea unui fiu care îşi caută tatăl, descrie felul cum oamenii pot deveni, sub impulsul propagandei, fiare. Pe un traseu în zig-zag, pe care i l-a calculat un oficial rus, cu documente false prin care se dă drept funcţionar ONU, intrînd în fosta Iugoslavie dinspre Ungaria şi conducînd o maşină înmatriculată în Croaţia, fiul Vesko străbate fosta lui ţară în drum spre Kraina, unde se află stupina tatălui său; iar călătoria este o experienţă a fricii, Vesko este amuţit la propriu de spaimă şi nu îndrăzneşte să deschidă gura pentru că are accent de belgrădean. Locurile pe unde trece le ştie din copilărie, unele au fost, în al Doilea Război Mondial, scena unor atrocităţi teribile, căci, ne sugerează cartea, istoria se repetă, oamenii nu învaţă nimic din ea, crimele colective din marea conflagraţie mondială şi cele din recentul război intestin dintre sîrbi şi croaţi seamănă ca două picături de apă. Romanul lui Slobodan Despot vorbeşte şi despre victimele din partea sîrbă, despre care presa internaţională a tăcut, cruzimile şi, deci, vinovăţiile sînt în amîndouă taberele, nu se distribuie într-o singură parte.

Faţă de materia însîngerată a cărţii, mierea care dă titlul volumului ar putea părea o ironie – nu este, însă. Materia aurie şi parfumată ce îmbracă literar această tragedie colectivă din fosta Iugoslavie este aproape magică: transportată de bătrînul tată în uriaşe bidoane de metal, cu care îngreunează peste poate maşina fiului său, mierea devine metaforă majoră a tratării şi tămăduirii rănilor de orice fel. Parfumata substanţă aurie este folosită, în drumul spre Belgrad, ca mijloc de plată pentru orice – pentru cazarea de o noapte, pentru îmblînzirea unor poliţişti, pentru benzină etc. – şi, de asemenea, ca dar de recunoştinţă pentru erbonista Vera, care a intervenit „din întîmplare“ într-un incident dintre tată şi fiu. De fapt, numeroasele coincidenţe din naraţiune sugerează că nu există întîmplare, că întîmplarea este numai faţeta sub care se arată destinul, predeterminarea. Mierea care aureşte ca lumina soarelui întreaga naraţiune este şi metafora nădejdilor că zona asta rănită şi îndoliată, cu oamenii ei cu tot, se va vindeca.

Fără nici o moralizare, ci pur şi simplu ca naraţiune despre tragedia umană ieşită din hybris-ul colectiv naţionalisto-religios din vechea Iugoslavie, tulburătorul roman al lui Slobodan Despot ne vorbeşte despre bine şi despre rău, despre adevărul care trebuie spus pînă la capăt, despre cumpăna ascunsă a destinului ce face ca şi binele să conteze. 

Marta Petreu

Ceea ce contează (Slobodan Despot, Mierea, Tracus Arte, 2017)

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)