Copiii războiului sau povestea unui învingător fără glorie

 

Florina Ilis

 

 

Cu cel de-al doilea roman, Copiii războiului, apărut în 2016 la Editura Polirom, reputaţia lui Varujan Vosganian de scriitor de mare forţă se consolidează, acest nou roman confirmându-l şi ca pe un prozator de cursă lungă. Fiind unul dintre cei mai traduşi autori români în străinătate, cunoscut, mai ales, datorită romanului de mare succes Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian nu mai are nevoie de nicio prezentare. A pătruns rapid în ierarhia canonică a literaturii române contemporane, încă de la primul roman, continuându-şi ascensiunea cu culegerea de povestiri Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Editura Polirom, 2013) şi, mai recent, cu romanul Copiii războiului. Cred că nu greşesc dacă afirm că toţi cei care au citit Cartea şoaptelor aşteptau cu oarecare nerăbdare şi curiozitate următorul roman al scriitorului. Încă de la apariţia Jocului celor o sută de frunze şi alte povestiri s-a putut observa că Varujan Vosganian va schimba registrul şi stilul, deşi nu era prea uşor de anticipat cum. Diferenţele dintre cele două romane sunt nu numai de manieră sau stil, ci şi de miză literară. Autorul a izbutit în mod fericit să schimbe o formulă narativă de succes cu o alta, fără ca schimbarea de stil să se facă cu derogări de la valoarea literară. Capacitatea de reinventare a stilului, adaptată la un subiect nou, este binevenită, cu atât mai mult cu cât formula narativă din Cartea şoaptelor nu ar mai putea fi reluată fără riscul inevitabil al pastişării.

Scris într-un alt registru decât Cartea şoaptelor, romanul Copiii războiului abordează o temă care pare, de altfel, să-l preocupe pe Varujan Vosganian, şi anume istoria contemporană a României, istorie reconstituită, asemenea unui puzzle, din memoria reprezentanţilor unor generaţii care au supravieţuit marilor cataclisme ale istoriei (Al Doilea Război Mondial), precum şi unor cotituri politice decisive (instaurarea comunismului sau, mai recent, Revoluţia din 1989). Copiii războiului nu este, însă, istoria unei comunităţi, aşa cum a fost Cartea şoaptelor, ci istoria unui singur individ. Matei Visarion, personajul principal al romanului, ajuns la o vârstă înaintată, este constrâns, o dată cu trecerea pragului pensionării, la un proces inevitabil de rememorare a propriei vieţi şi, în vederea acceptării trecutului, de clarificare şi asumare a faptelor sale. Acest proces anamnetic, dificil, va fi, de altfel, declanşat şi de o serie de scrisori elaborate de Matei ca răspuns la scrisorile unui tată rămas pentru totdeauna necunoscut. O dată pornit, fluxul memoriei nu mai poate fi oprit. Matei Visarion se va reîntoarce cu amintirea în anii copilăriei sale, rememorând foametea de după război, absenţa tatălui, dar, şi mai dureros, va sonda în căutarea acelui punct sensibil care i-a marcat nu numai copilăria, ci şi viaţa, respectiv stigmatul de a fi avut un tată neamţ (a se citi: nazist). Aceste începuturi aspre ale vieţii îl vor determina pe Matei Visarion să urmeze în viaţă o cale mai sigură, făcându-l să se alăture celor puternici, învingătorilor, şi, inevitabil, să devină el însuşi un pion important în exercitarea puterii. Va deveni ofiţer de securitate, transformându-se dintr-o victimă a istoriei într-un instrument al acesteia. Supravieţuind, aşadar, schimbărilor bulversante din societatea românească postbelică, plătind necruţătorul preţ al înăbuşirii sentimentelor, Matei Visarion nu reuşeşte, totuşi, să stârnească mila cititorului. Deşi o victimă a istoriei, acceptând rolul de instrument al ei, Matei Visarion îşi forţează destinul, încercând să se sustragă răului a cărui jucărie va fi el însuşi. Supravieţuind chiar şi atunci când va fi obligat să se adapteze vremurilor noi din România postcomunistă, continuându-şi până la apogeu cariera ca general de poliţie, Matei Visarion realizează că urmele trecutului nu pot fi şterse. Trecutul îl va ajunge din urmă silindu-l, mai ales după schimbările petrecute în 1989, să-l accepte şi să-l recupereze în singurul mod pe care-l ştie, respectiv prin metode de logică poliţienească. Astfel, printr-un exerciţiu de tip detectivist – ceea ce face ca romanul să aibă vitalitate –, Matei Visarion, ajutat de foştii subalterni, va încerca să reconstituie trecutul cu ajutorul scrisorilor primite, analizând fiecare detaliu, oricât de neînsemnat, totul în ideea elucidării umbrelor acestuia, dar şi din nevoia de a elabora, la modul obiectiv, un portret-robot al tatălui necunoscut. Acest proces al meditaţiei asupra propriei vieţi se concretizează în scrisorile pe care personajul însuşi le adresează tatălui pe care nu a avut ocazia să-l cunoască. Ele nu reprezintă decât un pretext al meditaţiei. Din aceste scrisori aflăm că mama sa ar fi avut o legătură pasageră cu un ofiţer neamţ, aflat pe teritoriul ţării noastre în timpul retragerii armatelor germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cititorului i se sugerează că această legătură ar fi putut fi dictată şi de disperarea femeii al cărei frate mai mic, Beniamin, ar fi avut nevoie de injecţii antibiotice, pentru a supravieţui infecţiei unei boli.

Construit, aşadar, pe modelul romanului introspectiv, cu digresiuni în trecut, Copiii războiului este o naraţiune a cărei miză, prin problematizarea raportului dintre individ şi evenimentele istorice, este una de tip psihologic, de recuperare anamnetică a trecutului, dar, consider eu, conţine şi o miză de tip etic. Matei Visarion decide să devină miliţian, dorindu-şi, instinctual, să se alăture supravieţuitorilor. Va supravieţui, însă preţul plătit pentru supravieţuire nu-i dă dreptul şi la bucuria victoriei. Nici soţia sa, Marie, nici fiica adoptivă nu vor putea suplini golul imens din sufletul unui om care nu mai ştie cine este în raport cu lumea din jur. Matei Visarion este un supravieţuitor, fără doar şi poate, dar unul fără glorie. Şi, din această cauză, nu putem simţi milă pentru acest personaj, ci cel mult, înţelegere.

Caracterul specific al acestui text, dacă ar fi, însă, să-l compar cu Cartea şoaptelor, constă într-un grad mai sporit de ficţionalitate, precum şi în diferenţa de tonalitate şi de ritm al naraţiunii. Autorul, determinat fiind şi de subiect, va opta aici pentru stilul naraţiunii indirecte, mai libere, conducând acţiunea din perspectiva personajului principal. Cartea şoaptelor, scrisă în stilul naraţiunii de tip biblic (conform celebrei disocieri făcute de Erich Auerbach), deşi unitară ca subiect, nu devine, însă, un roman de familie, dimpotrivă, autorul, referindu-se la genocidul armean din 1915, ce reprezintă linia de forţă a romanului, mută accentul dinspre epic pe caracterul tragic al evenimentului istoric. Aceste inserţii de tragic, care constituie osatura romanului, funcţionează printr-un transfer implicit în planul îndepărtat atât al personajelor, cât şi al istoriei vieţii lor, lăsând prim-planul liber, deschis, ca pe un fel de scenă unde personajele vin să completeze firul poveştii tragice. Copiii războiului, dimpotrivă, poate fi asociat, asemenea unei părţi însemnate a literaturii moderne, cu mai vechiul stil, numit de Auerbach, homeric, constituindu-se ca o naraţiune în care asistăm la o inversare a perspectivei, respectiv la o golire a scenei lumii în favoarea personajului care, independent de fundal, va fi cel ce va construi şi va ordona lumea, supunând o lume întoarsă pe dos propriului său adevăr. Din păcate, în ciuda strădaniilor sale, Matei Visarion nu reuşeşte să se sustragă mecanicii necruţătoare a istoriei, deşi îi întrezăreşte din interior modul de funcţionare. Obişnuit să se supună ordinelor, nu e în stare de revoltă. Dar toate acestea fac din el un personaj credibil, ale cărui dileme interioare conferă naraţiunii un spor de reflexivitate. Admirabil schiţate mi s-au părut scenele cu poliţişti, din care aş reţine, în special, scena grevei acestora, pe care autorul o redă cu măiestrie, dar şi cu fină ironie şi umor. Copiii războiului este un roman de analiză psihologică, scris cu o mână sigură, bine antrenată, demonstrând o supleţe de stil remarcabilă. 

Florina Ilis

Copiii războiului sau povestea unui învingător fără glorie (Varujan Vosganian, Copiii războiului, Polirom, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)