Înălţare şi cădere

 

Iulian Boldea

 

 

Poet cu destin tragic, de la a cărui dispariţie se vor împlini curând doisprezece ani, voce importantă a generaţiei optzeciste, Ion Stratan redă în poemele sale instantanee ale eului şi ale realului, reficţionalizate din perspectiva unei poetici pe jumătate seduse de concreteţea lumii, pe jumătate ispitite de meandrele unei geografii onirice arborescente. Cărţile lui Ion Stratan (Ieşirea din apă, Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Desfacerea, Ruleta ruseasc㸠Mai mult ca moartea, Cafeaua cu sare, O lume de cuvinte etc.) reflectă o anumită propensiune spre vizionarism, combinată cu o impecabilă dexteritate verbală. Imagini cu linii şi culori clare se alătură unor alcătuiri halucinante, într-o sintaxa fracturată a textului, ce surprinde conglomerate de lucruri sau fiinţe disparate. Sugestia ermetică nu e una ce derivă din combinaţii lexicale, ci din tensiunile şi meandrele imaginarului poetic, care asimilează deopotrivă cotidianul şi orizontul misterului, viaţa textului şi viaţa lumii: „Fără-ndoială, fără de om/ e bine de toate/ acum, când atom cu atom/ am pus timpul pe roate// Timp ca un parfum cu tăiş/ peste gâtul zilei duios// Nu mai pot să te duc înapoi/ ca pe-un copil din gară acasă/ Miros fără nări, somn fără pat/ Timp, tu faţă fără de masă“ (Scara de incendiu).

Atent la avatarurile existenţei, dar şi la inefabil sau la gratuitate, poetul e când grav şi meditativ, când fantezist şi ludic. Al. Cistelecan observă, de altfel, că „un fel de meserie a inefabilului, tot mai abil mânuită, îşi face loc în ultimele volume ale lui Ion Stratan. Probele de virtuozitate pe care poetul le-a dat încă de la pornire au început de-o vreme să se desprindă de gravitaţia vizionară a lirismului şi să evolueze oarecum pe cont propriu, într-o aventură a performanţei care nu se mai lasă jenată – şi nici intimidată – de elementele contrastante ori de antagonismul pe care i le-ar putea oferi substanţialitatea poetică. Sub protecţia unei teme de ancadrament, generoasă ca o pură indicaţie orchestrală, poetul cultivă, de fapt, o beatificare a mecanismelor şi a toposurilor discursive, aproape scoţând din cauză vocaţia ireductibilă a străvechiului «conţinut»“. Cu o sintaxă, când spiritualizată, când tensionată, în care realul şi imaginarul palpează cu delicateţe adevărurile fiinţei, poemul captează semnificaţiile fulgurante ale unei lumi în care extazul şi suferinţa se învecinează: „1. Ah, zăpada sfârşitului de iarnă/ Întinsă ca blana unui dalmaţian/ lângă şemineul apusului de/ soare şi vocea ta ca un rododendron/ şi zâmbetul ca un copil de o zi scăldat/ într-un râu şi părul drept, cendré/ vârful ţigării care arată sfârşitul/ degetelor interminabile dar mai ales pitonul/ parfumului charlie care mă sugruma// 2. Totul mergea anormal de normal/ Te lăsasem la volan, nervoasă, aproape/ văzând în lumina retrovizoare începutul/ legăturii noastre, nu foarte îndepărtat// 3. Poate ninsoarea pe apă, poate ploaia/ prin care ştergătoarele ne făceau semn ritmic ne-a tras pe fiecare deoparte/ iar printre noi a trecut un fierăstrău/ de secunde care ne-a tăiat în două/ jumătăţi egale şi de sens contrar, în/ androgin şi androgină“. Dincolo de spasmele şi de convulsiile cotidianului, poetul îşi asumă o atitudine de seninătate, ce reiese din reflecţia asupra sensurilor lumii, tradusă într-o scriitură dinamică şi eterogenă, ce mizează pe registre dintre cele mai diverse ale limbajului. Nicolae Manolescu apreciază tocmai o astfel de inventivitate a lexicului, cu o „vocaţie“ a prelucrării structurilor limbii: „Poeziile îi sunt laconice, ermetice, neocolind jocul de cuvinte; invenţie fonologică şi morfologică mai degrabă decât lexicală; iar sintaxa trăieşte din elipse. Ceea ce arată la Stratan vocaţia modificării structurilor limbii, la nivelul nucleelor şi al imenselor forţe ce sălăşluiesc în ele“.

Imaginea intens focalizată a cotidianului şi amprenta autospeculară, specifice poeticii optzeciste, sunt elemente privilegiate de construcţie a viziunii, la care se adaugă acoladele intertextuale, insertul parodic, reveriile ludice, dar şi tentaţia relativizării lucrurilor grave, sau nevoia permanentă de autodefinire. După Eugen Simion, Ion Stratan „face o poezie de cunoaştere (în terminologia veche a criticii) şi reia un număr de simboluri, arhetipuri deja trecute prin poezie: oul, oglinda, nunta cosmică, geneza, Cuvântul, apocalipsa... Ele intră, în poem, în combinaţie cu formele negative ale realului. Tehnica este de a raporta pe cele din urmă la cele dintâi şi de a fixa liric o stare de spirit în raport cu lumea de obiecte din afară“. Mai trebuie remarcat, însă, subliminalul timbru etic al unor poeme în care sunt surprinse precarităţile şi nedesăvârşirile condiţiei umane sau anomiile istoriei. Relevantă pentru disponibilităţile expresive şi pentru registrul imaginativ particular ale lui Ion Stratan este poezia A doua seară eram cu amicii. Prima parte pune în scenă elementele de figuraţie tipic postmoderne (spirit ironic şi parodic, registru intertextual al imaginarului, recursul la deconstrucţie sau amprenta ludică a limbajului). Un topos major e, aici, sugerarea alterărilor identitare, relevându-se o criză a re-cunoaşterii sinelui autentic, ce conferă legitimitate fiinţei, într-un spaţiu al cotidianului privat de aură metafizică: „beam câte-o bere, cerusem micii/ un cerc de stele împrejur/ deasupra cerc de stele/ Sat wam asi - mi s-a spus/ într-o învălmăşeală de vorbe, pahare/ formula era sâsâită, se pare/ şi nu m-am văzut şi nu m-am supus/ şi n-am crezut că sunt eu/ în nici o oglindă, în nici un tablou/ zugrăvind germinarea homunculului nou// Am lăsat două lemne la picioare de mese/ puse cruciş şi părând ne-nţelese“.

E figurată, apoi, o atitudine ambivalentă, vizionarism/scepticism, ce trasează în fiziologia poemului o tensiune semantică certă, în care se regăsesc efervescenţele bipolarităţii şi ale multivalenţei. Se remarcă aici, pe de o parte, o figură carnavalescă, alcătuită din spirit ludic, din convenţiile farsei şi, pe de altă parte, o gravitate subliminală reprezentată din figuri şi imagini cu aspect oniric şi suprarealist, din care se confecţionează un joc între înălţare şi cădere, între pierdere şi recuperare a sinelui profund, a identităţii autentice: „N-am putut să mai urc – un om sunt./ Să arunc lestul de tălpi la pământ./ Nu cred urcării spuse de-Acela/ Unde-i balonul, unde-i nacela?/ Mi-au dat confetti şi farfurii/ E pur si muove să spun, iepuri vii/ Să scot din colţul gurii cu mâinile/ Ţinută să zâmbesc, să-nmulţesc pâinile// Ai, ai, nella strada, cabotin saltimbanc/ Farseurul lui peşte şi-al vinului franc// mi-e frică, mi-e frică/ şi scot din năframă năframa mai mică// Dacă se află-unul va spune/ Amprentele mele sunt încă pe rune/ Rotulele mele lăsate să ţină/ Pe altul ce cade-n genunchi în grădină“. Finalul poeziei se regăseşte la confluenţa între vizionarism şi abulie, într-o notă de scepticism meditativ şi senzorial. „Nota de plată“ are irizări semantice funebre, imaginând un recul al percepţiei lirice în spaţiul neantului ce va institui „adevărul“ cel de pe urmă. Fără îndoială că există în poezia lui Ion Stratan, dincolo de jocul verbal, de reflexele ironiei ori de ticurile parodice, o învestitură tragică a viziunii, transcrisă în inflexiuni aproape solemne. Gravitatea, histrionismul, acoladele ludice redau ambivalenţele poeticii lui Ion Stratan, în care se regăseşte o extremă disponibilitate a imaginaţiei, cu schimbări de decoruri, deplasări de accente lirice sau figuraţii carnavaleşti.

Ion Stratan e un poet ce cunoaşte experienţele modernităţii, dar şi experimentele şi revelaţiile postmodernităţii. Ludicul şi farsa lingvistică, atmosfera aleatorie a visului, ermetismul cu inervaţii suprarealiste, tensiunea notaţiilor eterogene, toate acestea dau naştere unei viziuni poetice pregnante, în care abstracţiunea are contururi nete, iar vectorul imaginarului adună laolaltă dispersiile eului şi avatarurile realului.

Iulian Boldea

Înălţare şi cădere (Ion Stratan)

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)