Ambrose Bierce

 

Americanul Ambrose Bierce, de la a cărui naştere se împlinesc 175 de ani (1842-1914?), este cunoscut la noi mai ales ca autor al prozelor din volumul Un călăreţ prin cer, toate de un realism aparte, cu nuanţe când gothice, când fantastice, şi cu un umor negru à la Edgar Allan Poe.Vă propun ca lectură de vacanţă două dintre povestirile incluse într-un volum la care tocmai lucrez. Ilustraţiile îmi aparţin. (Laura Poantă)

 

 

O noapte de vară

 

Faptul că a fost înmormântat nu părea să fie pentru Henry Armstrong o dovadă clară că era mort: fusese întotdeauna un om greu de convins. Că fusese într-adevăr îngropat, îi stăteau mărturie simţurile sale, care îl obligau să admită asta. Poziţia lui – întins pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept şi legate cu ceva ce reuşise să rupă cu uşurinţă, dar fără a îmbunătăţi sensibil situaţia, imobilizarea totală a întregii sale persoane, întunericul negru şi tăcerea profundă, toate aduceau dovezi imposibil de combătut, iar el acceptă situaţia fără discuţii.

Însă mort – nu, nu era; ci doar foarte, foarte bolnav. Avea, pe lângă asta, şi apatia invalidului şi nu-şi bătea prea tare capul cu soarta neobişnuită ce-i fusese hărăzită. Nu era nici vreun filosof, ci un om obişnuit, banal, înzestrat pentru moment cu o indiferenţă patologică: organul care era responsabil cu sentimentele de panică era amorţit. Aşadar, fără o preocupare deosebită pentru viitorul lui imediat, adormi şi, astfel, toate erau în bună pace cu Henry Armstrong.

Dar ceva se întâmpla deasupra. Era o noapte întunecată de vară, străbătută de luminile rare ale unor fulgere neauzite, strălucind printre norii joşi dinspre vest şi prevestind o furtună. Aceste scurte izbucniri de lumină decupau cu o claritate sinistră monumentele şi pietrele funerare din cimitir şi păreau să le antreneze într-un dans. Nu era o noapte în care să te aştepţi să vezi vreun martor serios hoinărind prin cimitir, aşa că cei trei bărbaţi care se aflau acolo, săpând mormântul lui Henry Armstrong, se simţeau destul de în siguranţă.

Doi dintre ei erau tineri studenţi la o facultate de medicină aflată la câteva mile depărtare. Al treilea era un negru uriaş, cunoscut după numele de Jess. Vreme de mai mulţi ani, Jess lucrase ca om bun la toate în cimitir şi gluma lui favorită era aceea că ştie „fiecare suflet al locului”. Dacă te luai după îndeletnicirea lui de-acum, puteai deduce că locul nu era pe atât de populat, pe cât arătau registrele că ar trebui să fie.

Dincolo de zidul împrejmuitor, pe partea de teren cea mai departe de drumul public, stăteau în aşteptare un cal şi o căruţă uşoară.

Săparea mormântului nu era grea: pământul cu care fusese umplută groapa câteva ceasuri mai devreme era afânat şi nu opunea o prea mare rezistenţă, aşa că a fost repede aruncat afară. Îndepărtarea capacului de pe sicriu n-a mai fost la fel de uşoară, dar a fost degrabă dat la o parte pentru că la asta era meşter Jess, care i-a scos cu grijă şuruburile şi l-a întins alături, lăsând la vedere trupul îmbrăcat cu pantaloni negri şi cămaşă albă. Exact în acel moment, cerul a fost spintecat de un fulger, bubuitul unui tunet puternic a zguduit lumea buimăcită, iar Henry Armstrong s-a ridicat liniştit. Cu urlete nearticulate, cei trei oameni au luat-o la goană cuprinşi de groază, fiecare în altă direcţie. Pentru nimic în lume n-ar mai fi putut fi convinşi doi dintre ei să se întoarcă. Dar Jess era din alt aluat.

În dimineaţa cenuşie, cei doi studenţi, palizi şi răvăşiţi de spaimă, cu teroarea aventurii lor pulsându-le încă tumultuos în sânge, s-au întâlnit la facultatea de medicină.

– Ai văzut? a întrebat unul dintre ei.

– Dumnezeule, da! Ce ne facem acum?

Au ocolit pe la poarta din spate a clădirii, unde au văzut un cal înhămat la o căruţă uşoară, priponit de un stâlp chiar lângă intrarea sălii de disecţie. Păşind maşinal, au intrat în încăpere. În întuneric, pe o bancă, stătea Jess. S-a ridicat rânjind, tot numai ochi şi dinţi.

– Am aşteptat aici ca să-mi primesc plata, a spus el.

Despuiat, zăcea întins pe masă cadavrul lui Henry Armstrong. Avea capul năclăit de sânge şi pământ, de la o lovitură de cazma.

 

 

Un diagnostic mortal

 

– Nu sunt aşa de superstiţios cum sunt unii dintre doctorii tăi – oameni de ştiinţă, cum vă place vouă să vi se spună, a spus Hawver, replicând unei acuzaţii care nu-i fusese adusă. Unii dintre voi – doar puţini dintre voi, trebuie să recunosc – cred în nemurirea sufletului şi în apariţii pe care nu aveţi onestitatea să le numiţi fantome. Eu nu merg mai departe de convingerea că uneori fiinţele vii sunt văzute şi acolo unde nu există, dar au fost văzute acolo unde au trăit pentru mult timp, poate atât de intens, încât să-şi lase amprenta asupra a tot ce era legat de ele. Ştiu, desigur, că un loc poate fi atât de marcat de personalitatea cuiva, încât să păstreze, mult timp după aceea, imaginea aceluia în ochii altcuiva. Fără îndoială, personalitatea care lasă acea impresie trebuie să fie un anumit tip de personalitate, la fel cum ochii care o percep trebuie să fie felul potrivit de ochi, ai mei, de exemplu.

– Da, felul potrivit de ochi, dar care transmit informaţia unui tip greşit de creier, a replicat doctorul Frayley zâmbind.

– Mulţumesc frumos; oamenilor le place să le fie satisfăcute aşteptările. Este aproximativ răspunsul pe care am presupus că vei avea politeţea să mi-l dai.

– Iartă-mă. Dar ai spus că ştii. Este cam mult să afirmi aşa ceva, nu crezi? Poate că nu te-ar deranja să ne spui cum ai aflat aceste lucruri.

– Poţi să-i spui halucinaţie, a răspuns Hawver, dar nu are nicio importanţă.

Iar apoi a relatat întâmplarea.

– Aşa cum ştii, vara trecută am fost să petrec perioada de caniculă în oraşul Meridian. Ruda în casa căreia intenţionam să stau era bolnavă, aşa că am plecat în căutarea altui adăpost. Cu destulă greutate, am reuşit să închiriez o locuinţă, ocupată mai înainte de un doctor excentric cu numele Mannering, care părăsise casa cu mulţi ani înainte şi nimeni nu ştia încotro o apucase, nici măcar agentul său imobiliar. Construise casa chiar el şi locuise aici, doar cu un servitor bătrân, vreo zece ani. Activitatea lui profesională, niciodată foarte extinsă, a fost complet abandonată după câţiva ani. Nu doar asta, ci şi din viaţa socială s-a retras aproape în totalitate şi a devenit un singuratic. Mi-a spus medicul din sat, acesta fiind singura persoană cu care mai întreţinuse relaţii, că, în perioada retragerii sale din lume, s-a dedicat studierii unui singur lucru, rezultatul acestui studiu fiind cuprins într-o carte ce nu a primit recunoaşterea aşteptată din partea confraţilor medici, care, în mod cert, nu îl considerau chiar întreg la minte. Nu am văzut cartea şi nu-mi pot aminti titlul ei acum, dar mi s-a spus că ea expune o teorie destul de surprinzătoare. El susţine că este posibil, în multe situaţii, ca persoane care se bucură de o sănătate perfectă să-şi poată anticipa data morţii cu mare precizie, cu câteva luni înainte ca evenimentul să se petreacă. Limita era, cred, de 18 luni. Există legende locale despre faptul că şi-ar fi exercitat capacitatea de a prognoza, sau ai putea spune de a diagnostica; se spune că, în toate cazurile, persoana ai cărei prieteni fuseseră avertizaţi de el au murit brusc la data anunţată, fără să existe o cauză a morţii evidentă. Toate acestea, totuşi, nu au nimic de a face cu ceea ce vreau să povestesc. M-am gândit, însă, că pentru un medic ar putea fi amuzant.

Casa era mobilată ca şi cum s-ar mai fi locuit în ea. Era o locuinţă cam apăsătoare pentru cineva care nu era nici singuratic, nici vreun studios şi cred că mi-a dat şi mie ceva din caracterul ei – poate ceva din felul de a fi al fostului ocupant; căci mereu am simţit acolo o anumită melancolie, care nu era starea mea de spirit obişnuită, şi nici nu cred că se datora singurătăţii. Nu aveam niciun servitor care să doarmă în casă, dar am fost întotdeauna, după cum ştii, destul de ataşat de propria mea companie, şi îmi place în mod special să citesc, mai puţin să şi studiez câte ceva. Oricare ar fi fost cauza, rezultatul a fost deprimarea şi senzaţia apăsătoare de rău iminent, manifestate în special în biroul doctorului Mannering, deşi acea încăpere era cea mai luminoasă şi mai aerisită dintre toate din casă. Un portret în ulei al doctorului, în mărime naturală, era atârnat în cameră, şi părea că o domină deplin. Nu era nimic neobişnuit în acea pictură. Omul arăta destul de bine, avea în jur de 50 de ani, părul argintiu, o faţă proaspăt rasă şi nişte ochi negri, serioşi. Ceva din portret îmi atrăgea şi îmi reţinea mereu atenţia. Înfăţişarea bărbatului îmi devenise familiară şi cumva mă „bântuia”.

Într-o seară, am trecut prin acea încăpere către dormitor, luminându-mi calea cu o lampă, căci în Meridian nu este gaz de iluminat. M-am oprit ca de obicei înaintea portretului, iar în lumina lămpii acesta părea să aibă o expresie nouă, extrem de misterioasă, deşi greu de definit. Mi-a reţinut atenţia, însă fără să mă deranjeze. Am mişcat lampa dintr-o parte în alta şi am observat efectele variaţiilor luminii. Pe când făceam asta, am simţit brusc un impuls să mă întorc. Răsucindu-mă, am observat un bărbat traversând camera direct către mine! De îndată ce s-a apropiat suficient de mult încât lumina să-i cadă pe faţă, am văzut că este doctorul Mannering însuşi; era ca şi cum portretul ar fi început să meargă!

– Te rog să mă ierţi, am spus destul de rece, dar nu am auzit când ai bătut la uşă.

A trecut de mine, la un braţ distanţă, şi-a ridicat degetul arătător de la mâna dreaptă, în semn de avertisment, şi, fără niciun cuvânt a părăsit încăperea, însă n-am putut să-mi dau seama cum a ieşit, aşa cum nu i-am observat nici intrarea.

Desigur, nu e nevoie să-ţi spun că asta este ceea ce tu numeşti o halucinaţie, iar eu numesc apariţie. Acea cameră avea doar două uşi, dintre care una era zăvorâtă; cealaltă dădea într-un dormitor, de unde nu exista altă ieşire. Ceea ce am simţit, când am realizat acest lucru, nu are importanţă în acest incident.

Fără îndoială, pentru tine pare a fi o poveste banală „cu fantome”, una alcătuită după modelele obişnuite trasate de vechii maeştri în domeniu. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi trebuit să ţi-o povestesc, chiar dacă a fost reală. Omul acela nu era mort; l-am întâlnit astăzi pe strada Union. A trecut de mine şi s-a pierdut în mulţime.

Hawver a terminat povestea, iar ambii bărbaţi au rămas tăcuţi. Doctorul Frayley bătea darabana cu degetele pe masă, absent.

– A spus ceva astăzi? a întrebat el. Ceva din care să-ţi dai seama că nu era mort?

Hawver l-a fixat cu privirea, fără să răspundă.

– Poate că a făcut vreun semn, un gest, a continuat Frayley, a ridicat un deget ca pentru un avertisment. Este un tic pe care îl avea, un obicei când avea ceva important de spus, ca atunci când trebuia să anunţe un diagnostic, de exemplu.

– Da, a făcut, exact cum a făcut şi apariţia aceea a lui. Dar, Dumnezeule mare, tu l-ai cunoscut?! Hawver dădea semne de nervozitate crescândă.

– L-am cunoscut. I-am citit cartea, aşa cum o va face într-o zi orice doctor. Este una dintre cele mai tulburătoare şi importante contribuţii medicale ale secolului. Da, l-am cunoscut; l-am îngrijit în urmă cu trei ani, când era bolnav. A murit.

Hawver a ţâşnit din fotoliu, extrem de tulburat. Începu să păşească de colo colo prin cameră; apoi se apropie de prietenul său şi cu o voce destul de neliniştită îl întrebă:

– Doctore, ai ceva să îmi spui, în calitate de medic?

– Nu, Hawver. Eşti cel mai sănătos om pe care l-am cunoscut. Ca prieten, te sfătuiesc să mergi în camera ta. Cânţi la vioară ca un înger. Cântă; cântă ceva uşor şi plin de viaţă. Scoate-ţi blestematele astea de gânduri negre din cap.

În ziua următoare, Hawver a fost găsit mort în camera sa, cu vioara pe umăr, cu arcuşul peste coarde, cu partitura deschisă în faţa lui la Marşul funebru al lui Chopin.

 

Traducere de Laura Poantă

Ambrose Bierce

O noapte de vară; Un diagnostic mortal

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)