Ioan T. Morar

 

3. Cum am fost foarte, foarte apropiat de grupul clujean Ars Amatoria, farsele au făcut parte, oarecum, din ambianţa cotidiană. Am auzit povestite cîteva farse, dar nu mă voi opri la niciuna dintre ele. Încerc să vă relatez o farsă făcută împreună cu Ioan Groşan unui scriitor care a înjurat cel mai mult generaţia ’80. Un scriitor cunoscut pentru apropierea de Securitate. Nu vă dau numele, vă spun doar că pe soţia lui o chema Marga Barbu. Omul avea la dispoziţie un „hebdomadar săptămînal“ în care înjura tot ce mişca în literatura tînără şi cît de cît liberă. Voiam să-l deranjăm cumva, dar nu aveam cum să o facem direct. Era intangibil. Aşa că am venit cu ideea, imediat îmbrăţişată de Ioan Groşan, de a răspîndi anunţuri de „publicitate underground“, pe etichete şcolare. Pentru cititorii tineri: cînd mergeam noi la şcoală, trebuia să-ţi înveleşti caietele într-o hîrtie albastră şi să le pui etichetă pe care scriai numele tău şi natura caietului. Etichetele şcolare se vindeau în loturi de o sută. Am cumpărat un plic cu etichete şi, într-o seară, ne-am pus pe scris. Aveam numărul de telefon al scriitorului respectiv, tot ce am făcut a fost să-l publicăm sub diverse anunţuri. Era, în acea perioadă, un avînt al crescătoriilor de nutrii (nutria, animal crescut pentru blană din care se făceau căciuli „de lux“). Am scris pe vreo zece etichete „Cumpăr nutrii“ şi, pentru echilibru, pe alte zece etichete, „Vînd nutrii“. Sub anunţ, telefonul omului. Dar ni s-a părut prea monoton, aşa că am trecut, în următoarele zece etichete, la oferte imobiliare: „primesc student(ă) în gazdă“ (era o puzderie de anunţuri de acest fel în Bucureşti, deci şi în Cartierul Militari, unde locuia Groşan). Sigur, apoi, tot pentru echilibru, „Student caut gazdă“, respectiv „Studentă caut gazdă“. „Vînd cafea Wiener café din pachet“ (asta e greu de explicat pentru cei tineri, nu avem spaţiul necesar), „Vînd blugi“, „Vînd Dacia 1300 nouă“, „Meditez matematică pentru admitere“ au fost următoarele anunţuri. Aveam, totuşi, o sută de etichete de completat. La ultimele, a fost concurs de creativitate, am avut unicate gen „Vînd Istoria Literaturii – Călinescu, princeps“, „Cedez loc de veci la Bellu“. Am muncit destul de mult, scriam cu litere mari de tipar, că aşa era tipicul. Ne-a ajutat şi Mioriţa, prietena de atunci a lui Groşan, viitoarea soţie şi ex-soţie, care avea un scris frumos.

Partea nostimă (şi ceva mai riscantă) a fost lipirea etichetelor. Pe stîlpii de electricitate din staţii de autobuz, pe panouri în aceleaşi staţii, pe pereţi, la colţuri de stradă, alături de alte etichete, ale unor oameni serioşi. Pe scurt, într-o după-amiază întreagă, am reuşit să răspîndim toate etichetele. Ne-am imaginat cum va fi o zi din viaţa scriitorului respectiv care va răspunde la cele mai bizare apeluri. Trăiam într-o epocă în care exista doar telefonul fix. Iar numărul era greu de schimbat. Şi chiar dacă ar fi avut pilele să o facă, era peste mînă să renunţi la numărul tău pe care-l aveau toate cunoştinţele.

După cinci zile, Groşan a sunat la numărul de telefon cunoscut şi a început astfel „În legătură cu anunţul..“. La capătul celălalt al firului a urmat un răget şi, imediat, o înjurătură demnă de Groapa. Lui Ouatu.

Ioan T. Morar

Cum am fost...

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)