Explorări în comunismul românesc

 

Cristian Vasile

 

 

În urmă cu un deceniu şi jumătate, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir scriau şi semnau împreună, alături de Paul Cernat şi Ion Manolescu, volumul În căutarea comunismului pierdut (Edit. Paralela 45, 2001), o piesă istoriografică ce anunţa parcă Explorările în comunismul românesc, seria unor studii de referinţă prelungită în patru episoade. Credem că prin toate aceste volume, inclusiv prin cel recent apărut şi prezentat aici – Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 334 p. –, ei au încercat (şi au reuşit) să ne convingă de faptul că literatura (înţelegând prin ea şi istoria/critica literară) poate fi un foarte bun document al unei epoci istorice (în speţă, perioada comunistă şi intervalul de tranziţie către comunism, 1944–1947). Atunci când au început, prin 2001, echipa era mai mare, fiind formată din „cei trei muschetari“ (cum au fost numiţi), de fapt patru. Între timp, echipa s-a înjumătăţit, dar până la urmă nu este productiv să deplângem destrămarea unei – să zicem – formaţii Beatles a istoriografiei literare şi intelectuale, ci cred că ceea ce contează este consistenţa unui volum, indiferent de numărul de autori.

Iar ultimul volum este o fericită ilustrare a unei cărţi ce se află la graniţa dintre istoria literară şi cea intelectuală; este un fel de scurtă istorie intelectuală a literaturii române între 1944 şi 1964 (sau, oricum, poate fi privită ca atare). La început, Angelo Mitchievici ne prezintă pe scurt istoria şi preistoria unui concept, acela de realism socialist, concentrându-se asupra lucrării ideologice emblematice a lui Sorin Toma – Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei – textul din ianuarie 1948, care înseamnă moartea civilă a lui Tudor Arghezi (un al doilea regicid; a fost ucis „regele poeziei româneşti“, cum bine arată Angelo Mitchievici, care îi atribuie – cred că în mod adecvat – lui Gheorghe Gheorghiu-Dej calitatea de autor simbolic, moral, al acestui text ideologic). Acest produs ideologic prin care Arghezi a fost desfiinţat este pus, de altfel foarte bine, în contextul est-european şi sovietic, având un echivalent în URSS (acel raport al lui Andrei Jdanov din 1946 despre revistele „Zvezda“ şi „Leningrad“, document aprobat şi corectat de I.V. Stalin însuşi).

În carte mai este vorba şi despre alte câteva concepte – între acestea, emigraţie interioară/exil intern (termeni puşi în circulaţie/sugeraţi înainte de profesorul Virgil Nemoianu) – care acum sunt valorificaţi şi prind contur prin exemplificări, prin portrete literare şi morale de mare forţă şi impact (al lui Radu Petrescu, de exemplu, descris de Ioan Stanomir – 1957 sau un an din viaţa lui Radu Petrescu, pp. 294-302). Credem că este de dorit ca această carte să contribuie la extinderea discuţiei şi asupra perioadei N. Ceauşescu şi mai ales asupra oportunităţii folosirii unei alte sintagme – aceea de „rezistenţă prin cultură“ (care probabil ar trebui privită şi prin raportare la realităţi din Europa Centrală şi de Est, mai ales la cazurile Poloniei şi Cehoslovaciei). Poate că supravieţuire prin cultură şi/sau exil interior acoperă mai bine realitatea istorică românească din perspectivă comparativă şi înlătură inutile (auto)eroizări romantice autohtone.

Cum am anticipat, o bună parte a cărţii se concentrează asupra acestui foarte complex interval de tranziţie, anii 1944–1947, când supravieţuieşte un pluralism cultural precar, disturbat din ce în ce mai mult de tendinţele autoritare şi cenzoriale. Cei doi autori surprind, de fapt, prelungirile interbelicului, care ţin până la finele lui 1947. Nu este însă un interbelic idealizat, ci este acel interbelic al libertăţii şi al pluralismului, căci autorii vorbesc şi despre deriva intelectuală care nu începe în 1947, ci este sesizabilă mai devreme, încă din perioada 1938-1940. Este acel „potenţial de aderenţă“ la totalitarism vizibil încă din epoca regimului carlist; iar „schimbarea identităţii intelectuale a religiei politice nu este un obstacol în direcţia «angajării»“ (p. 187). Or, în cazul intelectualilor, elogierea deşănţată a carlismului, precum şi preamărirea ordinii antonesciene au pregătit de fapt adaptarea cu succes la tirania „democrat-populară“ a regimului comunist (p. 5). Ethosul supunerii faţă de statul-leviathan nu a apărut brusc la 1 ianuarie 1948, ci fusese pregătit prin demisii morale de răsunet încă din urmă cu un deceniu, după cum crimele politice ale extremei stângi comuniste veneau la puţin timp după tragedia Holocaustului şi ororile săvârşite de legionari şi antonescieni.

Ambii autori schiţează cu talent şi documentat mai multe biografii şi portrete fie ale unor ideologi-scriitori, fie ale unor prozatori autentici, intelectuali mai mult sau mai puţin apropiaţi de spaţiul/mesajul politic (Sorin Toma, Mihail Novicov, Ion Vitner, Aurel Baranga, Eugen Barbu, Alexandru Rosetti, Dumitru Radu Popescu, Ioan Groşan ş.a.). Producţiile lor cultural-ideologice şi literare sunt şi un prilej pentru a creiona întrepătrunderile dintre viaţă şi operă. La o nouă analiză, nuvela din 1985 a lui Ioan Groşan – Caravana cinematografică – îi apare lui Angelo Mitchievici drept o scriere despre anii 1950 cu spiritul şi în termenii anilor 1980 (Caravana cinematografică: obsedantul deceniu şi ochiul camerei, pp. 154-176).

Finalul cărţii, care îi aparţine lui Ioan Stanomir, este tulburător şi emoţionant, cumva contrastând cu restul volumului, deoarece are o puternică doză autobiografică, un segment de istorie personală, de familie (înglobând trecutul postbelic dramatic al bunicului matern). Poate că istoricii neimplicaţi personal, emoţional, nu prea înţeleg – sau înţeleg mai greu – reticenţa unor persoane (petenţii care se adresează CNSAS, de pildă) în faţa propriilor dosare de securitate (acele dosare de urmărire informativă – DUI), ale lor sau ale unor rude. Ei bine, datorită acestui capitol final (Litera stacojie, pp. 322-332), cititorii şi istoricii fără practica investigaţiilor aprofundate de istorie orală înţeleg mai bine această rezervă; mizeria umană care i-a înconjurat şi torturat pe acei oameni urmăriţi/hăituiţi de poliţia secretă, ca şi pe rudele lor, a fost atât de mare, încât pur şi simplu un apropiat poate avea dificultăţi insurmontabile să parcurgă un text emanat de la Securitate.

Aceste ultime explorări în comunismul românesc, dincolo de spiritul lor analitic, au şi o dimensiune emoţională, subiectivă, care merită semnalată. 

Cristian Vasile

Explorări în comunismul românesc

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)