Puritatea refugiului

 

George Neagoe

 

 

Marian Ilea adună, în Herina (Editura Cartea Românească, 2016), poveştile unui teritoriu ce aminteşte, prin situarea „la mijloc de Rău şi Bun“, de Isarlâkul lui Ion Barbu. În desimea paginilor găsim atmosfera multiculturală a Maramureşului stăpânit de Casa de Habsburg. E spaţiul în care utopia se învecinează, prin date recognoscibile, cu geografia. Seminţele realismului sunt desele referiri la Viena, Praga, Bratislava sau Budapesta.

Există, subliminal, un efect halucinogen. Titlul îşi poartă pe umeri geamănul paronimic. În carte răzbat aromele drogheriilor. E o reţetă mitomană. Potoleşte, pe moment, setea de istorisire, provocând dependenţă. Lumea cărţii dă semne de hidropizie. Ţesuturile, adipoase la atingere, s-au umflat din pricina apei. Lichidul se acumulează, neîmplinindu-şi rostul de a evacua toxinele şi sedimentele. Viaţa merge înainte, cu boala netratată la vremea cuvenită pe post de cârjă. Volumul se susţine mai puţin pe pitorescul sau pe anvergura evenimentului relatat, şi, mai mult, pe tensiunea perspectivelor. Vocile îşi dispută autenticitatea. Martorii şi colportorii acţiunii, mai ales femeile, se zbat ca nişte cocoşi descăpăţânaţi. Clothilde, cunoscută ca Babette, profită de un stagiu de reconversie profesională într-un aşezământ monastic, exersând probabil vechile deprinderi pentru a intra pe piaţa capitalistă:

 

„Eram obosită, plină de praf. Am ajuns la o mănăstire pentru odihnă, mâncare şi rugăciune. I-am cunoscut pe cei şase călugări care lucrau la fabrica de bere mănăstirească. Reţeta berii Mutter se transmitea prin viu grai, din generaţie în generaţie de călugări. Eu mi-am notat fiecare amănunt“ (p. 66). 

Femeile de moravuri uşoare sunt firi întreprinzătoare, maleabile, apte să ţină frâiele cu mână forte. Ele rămân la post, indiferent de cine vine în funcţie.

Tihna Herinei, de care se bucură turistul în trecere, nu poate să domnească fără sentimentul că, pentru a trăi în bună vecinătate, e nevoie ca fiecare familie să accepte că are împrejur o grămadă de străini. Doar interesele matrimonial-pecuniare aduc alianţe. Morţii cu morţii, iar cei vii se descurcă, renegându-şi legăturile statornicite. Cinismul se camuflează sub nobilul ideal de a perpetua specia:

 

„Doamna Mattira Friedwagner n-a avut dreptate când ne-a vorbit despre Josef Kraft. Nu e defel hapsân. E un bărbat care vorbeşte frumos despre sunetele pe care le scot violoncele în marile săli de concerte de la Viena. Vom pleca şi noi la Viena. Un văduv şi o văduvă. Ne vom cununa la o biserică de lângă casa lui de acolo. Doresc să mai fac copii. Cu el. Mulţi. Plec din Herina fără mari dureri. Am vorbit cu o fostă colegă de la Kochschule, o ruscă. Stă în munte cu mama ei. Au căsuţă de vânzare. Osima va învăţa să locuiască singură. Să se descurce“ (p. 35-36). 

Dar Rebecca Mihl nu iese din marele 8 orizontal, pe care îl urmează, în ritm imprevizibil, de la primul mariaj. Fiica ei se va trezi ploconită cu frăţiorii vitregi, după ce Josef Kraft va ajunge printre cei drepţi. Blestemul îi atinge pe oamenii care iau hotărâri fără a respecta cutumele. Femeile vulnerabile se ascund de preoţi, negustorii cinstiţi uneltesc împotriva autorităţilor, iar ariviştii nu se ocupă de afaceri, ci preferă să întocmească rapoarte informative către poliţia imperială. Patiserii, preocupaţi ca, prin ingrediente, să-şi controleze clienţii, se adresează direct stăpânirii, arătându-se disponibili de colaborare:

 

„Da, trebuie impusă disciplina. Cu orice preţ. Noi avem intenţia asta, dar ne lipseşte energia, domnul comandant al poliţiei. Am să vorbesc cu Szilard Alfons, Bercu Bernard şi Emil Lacsi, să stabilim împreună cu dumneavoastră ce-ar trebui făcut“ (p. 128). 

Personajele din Herina se desfată în bovarisme, desenându-şi aluniţe pe zonele unde a erupt sifilisul. Cine intră aici stă sub protecţie divină. Cine iese este ucis în efigie, prin denigrare. Osima Michl, bănuită de vrăjitorie, de relaţii cu o pocitanie, autoizolată în munţi după a doua căsătorie a mamei ei, a fost luată de nevastă de un violonist din Chemnitz, cu toate că tânăra femeie avea doi copii nelegitimi. Astfel, şi ea se lasă robită de instinct, sub pretextul naşterii de prunci, însoţindu-se, până la urmă, cu un meloman. Muzicianul o curtase, fără să-i dezvăluie identitatea, expediindu-i ilustrate semnate Papa. Şi tot ca mama plecată la Viena, Osima râvnea să se vindece de frustrările copilăriei căsătorindu-se cu un tată:

 

„Ceea ce se ştia cu precizie în Herina, dar se păstra o tăcere umplută de spaime, era faptul că la trei zile de la plecarea din oraş a Osimei şi a lui Edvard Berhomet, o făptură cu sită roşie pe cap, îmbrăcată în costum negru cu o geantă burtoasă din piele neagră, s-a apropiat de ghişeul de bilete al gării şi a spus cu glas tare: «Un bilet la Chemnitz, vă rog». Ceea ce se ştia cu precizie în Herina, dar se păstra o tăcere umplută de spaime, era faptul că vreme de douăzeci de ani făptura cu sită roşie pe cap se plimbase în fiecare noapte pe străzile întunecate ale oraşului“ (p. 51-52). 

Femeile acestea îşi zdrumică senzualitatea, închipuindu-şi că-şi vor găsi descântătorul din arcuş. Până şi veneticele tresar la solfegii. Contesa de Monthomas e luată sub aripă de virtuozul Ioşca (p. 91). Endorfinele eliberate de tot felul de glucide împiedică dezintegrarea Herinei. Întâlnim o bună asemănare cu o tradiţie din Anglia. Din tortul mirilor se mănâncă şi la data botezului întâiului născut. Gestul se încadrează în categoria ordaliilor, sancţionând, în public, pofta. Ca atare, puţini pot depăşi dilema: să se grăbească sau să amâne? În ambele cazuri, ruşinea cade asupra soţilor. Zahărul rămâne, după sare, cel mai bun conservant. Deşi nu se strică, produsul nu e digerabil.

Herina proiectată de Marian Ilea are, la suprafaţă, strălucirea lacului dintre munţi, iar în adâncime cioburi pisate de localnici şi mase plastice aruncate de vizitatori. Locul îşi menţine „puritatea“ datorită rostului social, amintind de cetăţile de scăpare rânduite în Vechiul Testament (în Numerii). Oricine nimereşte acolo beneficiază de drepturi necondiţionate: funcţionari ai Imperiului Austro-Ungar în căutare de şperţ, comercianţi hrăpăreţi, scursuri zgornite sau aventurieri. Orice călător se va integra în adunătura de supuşi chezaro-crăieşti. Devenind respectabil şi chiar băţos, se va simţi obligat să apere tradiţia care spune că, sub protecţia Sfântului Honoriu: „Numai în Herina exista breasla cofetarilor, unică şi respectată până şi de cetăţenii din Lipce, Stanislau, Turnapol, Raab, Lemberg, Erlauer, Wartzen, Grosswardein“ (p. 83).

În pasajele cele mai reuşite, Herina tratează cu umor medical plăcerile trupurilor. Marian Ilea scrie cu ingeniozitate despre poznele amoroase. 

George Neagoe

Puritatea refugiului (Marian Ilea, Herina, Cartea Românească, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)