Prin ochii lui Maiorescu

 

Ovidiu Pecican

 

 

Nu este indiferent să îl citeşti pe Titu Maiorescu în afara operei lui. Măcar pentru a-i observa limba română, în care şi-a scris o parte din jurnal, restul fiind în germană. Pe când se află la studii în Germania, în plină adolescenţă, oltenismele tânărului născut la Craiova năvălesc în pagină cu forţă, mai ales în forma perfectului simplu. „2 februariu [1856]. Cu un copil de boier din Moldova de ½15 ani, Gregoriu Turbure, mă dusei (subl. O. P.) în caleaşcă pe la Theresianum, la Tehnica şi la Schönbrunn, unde văzurăm menageria, cu toate că vântul şi viscolul era aşa de mare, încât calul de abia putea să meargă înainte. Acasă întorcându-mă, se certă iar soru-mea cu mine“ (p. 42-43). Cel care scrie are şaisprezece ani şi studiază la Viena. De fapt, scrisul lui este chiar mai sofisticat decât atât, datorită manierei latinizante – de rigoare pe atunci – în care îşi face notaţiile. Astfel, amprenta regională este supraimprimată prin rigorile ardelenismului utopic flamboaiant promovat prin dicţionarul faimos al lui Massim şi Laurian, încât cele de mai sus sună astfel: „2 februariu [1856]. Cu unu copilu de boeriu din Moldova, de ½ 15 ani, Gregoriu Turbure, me duseiu in calesca pela Teresianu, la Tehnica si la Schoenbrunn, unde veduramu menageria – cu tote ca ventulu si vicolulu era asia de mare, incatu calulu de abe pote sa merga inainte“ (p. 680). ş.a.m.d.

Dintr-o dată, observând aceste particularităţi, devine cât se poate de inteligibilă revolta maioresciană împotriva doctorilor ardeleni şi a exceselor lor, ca şi grija de a milita pentru o limbă română literară eliberată de regionalisme şi de neaoşisme, de forme „contaminate“ de germană şi de maghiară – ca în gazetele din Austria, pe care urma să le combată. Înainte de a fi rezultatul unei preocupări teoretice, rupte de actualitatea imediată, criticele maioresciene au răspuns unor experienţe personale şi inoportune, şi dezagreabile. Jurnalul îngăduie accesul la tânărul Titu Maiorescu, victimă – prin educaţie – a modelor filologice şi a moştenirii lingvistice de acasă, din sudul Ţării Româneşti (deocamdată, căci în 1856 unirea lui Cuza nu avusese încă loc). Dar, cum este un document de lung parcurs, lectura jurnalului permite, în principiu, şi o serie de alte delicii, pentru savurarea cărora – este drept – ar fi nevoie de o editare mult mai adnotată şi explicitată decât cea critică de acum. Ca în viaţa oricărui om, întâmplarea aduce şi în cazul lui Titu Maiorescu o serie de persoane, circumstanţe ori evenimente pe care autorul le notează ca pentru sine: adesea telegrafic şi aluziv. Unele sunt păstoase şi colorate, precum visul – cu conotaţii sexuale – pe care, fără alte adaosuri, îl încredinţează paginii: „În noaptea de marţi, 10/22, spre miercuri, 11/23 iunie 1880, vis cu căpşună păroasă“ (p. 442).

Surprinzătoare pentru mediile pe care le frecventează este şi chestiunea ţărănească, cu care vine în contact fără a o căuta cu tot dinadinsul: „Marţi 26 august 1875. [...] [Subprefectul] Porumbaru a cerut, în primul rând, pedeapsa cu bătaia. Fără ea, nu s-ar mai putea. Ţăranii ar fi nebuni“ (p. 308). Maiorescu scrie cu scepticism şi tacită dezaprobare despre opiniile acestui Porumbaru pe care istoria nu îl reţine, dar care exprima, probabil, o părere destul de radicală pentru a-l stârni pe critic.

Pentru istoria literaturii noastre moderne, de mare interes este şi notaţia – succintă – a două evenimente legate de scriitorii mari ai epocii: [mai 1880] „Slavici a scris Moara cu noroc.//[Am] Aflat la Iaşi, de la doamna [Veronica] Micle, diverse [lucruri] ordinare împotriva mea (şi a lui Mite) din partea lui Eminescu“ (p. 442). Apariţia în cultura română a capodoperei slaviciene coincide cu bârfele poetei pe seama geniului care o iubea (dar de care, probabil, în acel moment, se detaşase, sperând în altceva, de altundeva).

În 28 martie stil vechi 1880, Maiorescu dezleagă – fără a o fi căutat cu tot dinadinsul – enigma asasinării fostului premier Barbu Catargiu. În versiunea pe care i-o serveşte maiorul Gheorghe Bogati l-ar fi ucis doi tineri români incitaţi de redacţia ziarului Românul: răposatul Dunca (din Banat) şi poetul [Iulian] Grozescu (mort şi el, fără ca Maiorescu să o ştie sau să o noteze, în 1872). Bogati îi dezvăluie că vinovatul moral este C.A. Rosetti, pretinzând astfel că dezvăluie un complot politic pus la cale de „roşii“, adică de liberali (de nu cumva pretinde că vinovăţia ar fi aparţinut francmasonilor) (p. 444). De fapt, povestea respectivă cu privire la enigma uciderii ministrului circula în epocă şi nu este deloc sigur că Bogati, aflat în mizerie, la Orşova, nu va fi reprodus, dând-o drept sigură, o variantă de care auzise şi el de la alţii sau pe care o răspândea el însuşi, pe unde apuca, spre a stârni interesul.

Din decembrie 1880 datează, aparent, „Primele idei pentru decizia de a scrie Istoria românilor ca operă de căpetenie a vieţii mele“ (p. 449). După succesul lui Hasdeu cu Istoria critică a românilor (1872-1874) şi cel, la fel de fulminant, obţinut cu mai economice mijloace – prin simpla criticare a demersului celui deja pomenit – de către junele diletant George Panu, Maiorescu avea toate motivele să îşi premediteze un succes eclatant ca istoric. Până la urmă însă, singura lui operă istorică a rămas colecţia discursurilor lui parlamentare, publicată sub titlul Istoria contemporană a României (1866-1900), o premieră ea însăşi. Meritul de a fi dat o istorie românească de la începuturi până în timpurile vieţii proprii i-a revenit lui A.D. Xenopol.

Tot din seria evenimentelor literare notabile face parte şi o şedinţă memorabilă de cenaclu: „Duminică, 29 martie [19]81. [...] În seara precedentă, Junimea la Pogor şi lectură a Satirei (a 3-a) a lui Eminescu despre Mircea [cel Bătrân] şi «liberalul» contemporan [ca tip uman]. Panu contra“ (p. 463). Critica rebelului G. Panu, mai apropiat de liberalism decât de conservatorismul paseist al lui Eminescu – de care îl apropia preţuirea trecutului românesc, dar nu şi manipularea politică, fie şi în versuri, a acestuia, nu îi este trecută cu vederea de către mentor, după cum se vede.

O agapă importantă, discretă şi ultraselectivă, are loc cu prilejul recunoaşterii meritelor literare ale bardului de la Mirceşti de către Academie. „Luni, 6 aprilie. Dineul lui Alecsandri (premiat cu [premiul] Năsturel-Herescu [de] 12.000 franci) la Hotel Boulevard, numai opt [companioni]: el, Ion Ghica, Sion, Odobescu, Alexandru Papadopol-Calimah, I.[acob] Negruzzi, [V. A.] Urechia şi eu. – La sfârşit, convorbire despre răsturnarea lui Cuza la 11/ 23 februarie 1866. De aflat veşti despre aceasta de la generalul Florescu, de la A. Beldiman şi de la (mincinosul) Papadopol[-Calimah]“ (p. 464).

În fine, pour la bonne bouche, notez şi observaţia mahmură a drumeţului Titu Maiorescu prin oraşul de pe Someş unde scriu aceste rânduri, aproape o sută patruzeci de ani mai târziu: „Marţi 12 iulie 81. Mers [cu trăsura] la 4½ dimineaţa prin Cluj, Mănăştur etc. Nimic demn de văzut“ (p. 473).

Citit „deznodat“, jurnalul maiorescian devine deodată plin de fapte importante pentru reconstituirea epocii şi a atmosferei, a prezenţelor de pe scena socială pe care o frecventa şi a micilor şi marilor evenimente mondene şi culturale, nu doar un mod de a reconstitui fizionomia interioară a criticului. Publicarea unei antologii conţinând părţile cele mai savuroase pentru un public mai larg ar permite accesul la un alt Titu Maiorescu decât cel încremenit – prin persuasivă voinţă proprie, de altfel, nu doar datorită autorilor de manuale de română – în postura olimpiană, distantă, gravă pe care i-o ştie posteritatea. 

Ovidiu Pecican

Prin ochii lui Maiorescu (Titu Maiorescu, Opere, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă)

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)