Ancheta Apostrof: Ce aţi învăţat de la Titu Maiorescu?

 

 

Petru M. Haş

 

De la Titu Maiorescu am învăţat foarte multe: că diminutivele nu sunt bune în poezie, mătreaţa este de un realism dezgustător, poezia este o nobilă inutilitate, Eminescu este un poet genial, ai cu ce te mândri dacă ai origine ţărănească…

Dacă ţii jurnal şi mai scrii şi aforisme, eşti un om ordonat.

Teoria formelor fără fond nu e de ici de colo. Între altele, am învăţat că nu-i rău să-i preţuieşti un pic pe Tocqueville şi pe Taine.

Emoţiune şi stil.

 

 

Gheorghe Mocuţa

 

Încă din liceu, când m-am întâlnit cu textele destul de greoaie ale lui Titu Maiorescu, am reţinut că literatura trebuie să aibă o direcţie şi să nu-i lipsească spiritul critic. Să-şi cultive aceste calităţi care, mai târziu, vor deveni canoane. Iar canonul cel mare e autonomia esteticului.

N-am înţeles mare lucru din „polemica“ Maiorescu – Gherea, mai ales că autorii manualului înclinau să-i dea dreptate lui Gherea, prietenul lui Engels şi al marxismului, iar proful meu de română, George Mihail Ciobanu, un călinescian până în vârful unghiilor, îi dădea dreptate, în şoaptă, lui Maiorescu. Era, încă de atunci, un Maiorescu – autentic boier al minţii – contra proletarului cu idei alogene, împrumutate de la învăţătura socialismului utopic şi atopic. Prefer, de atunci, arta fără tendinţă şi formele estetice (care vor contura fondul culturii noastre), prefer distincţiile pe care primul mare critic le-a operat în epoca sa, cu gândul la actualitatea viziunii sale.

Generaţia „Convorbirilor literare“ îi datorează cam cât îi datorează azi generaţia ’80 lui Nicolae Manolescu şi istoriei sale critice. Nimeni nu a folosit mai bine zestrea maioresciană, ca Nicolae Manolescu, cel care a încercat şi el să dea o direcţie nouă, într-un moment oportun şi să resusciteze spiritul critic, mutilat de ideologie.

Maiorescu ne-a învăţat să facem ordine, să instituim ierarhii şi să facem diferenţa într-o societate în curs de cristalizare, imatură, greu de integrat în viziunea europeană. Ne-a învăţat să dezavuăm abuzul, „beţia de cuvinte“, confuzia de idei, bazându-ne pe inteligenţă, cultură, talent, gust şi spirit polemic. Să respectăm autonomia esteticului, până la capăt.

 

Ioan-Aurel Pop

 Ce am învăţat de la Maiorescu?

 

Despre Maiorescu am învăţat în ultimul an de gimnaziu, dar „l-am cunoscut“ abia la liceu, azi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna“ din Braşov. În prima zi de şcoală, după un concurs de admitere foarte greu şi după festivităţile aferente acelei zile, ar fi urmat prima lecţie de dirigenţie. Dar, înainte de asta, profesorul de germană, Aurel Mailat, ne-a făcut, după tradiţie, turul şcolii. La un moment dat, când ne apropiam de sala festivă (unde la 1882 avusese loc premiera operetei „Crai Nou“ în prezenţa autorului, Ciprian Porumbescu), profesorul s-a oprit, ne-a strâns mai aproape şi ne-a spus, ca o mărturisire de taină: „Atenţie, domnilor elevi, călcaţi cu băgare de seamă, fiindcă sunteţi pe urmele paşilor lui Titu Maiorescu, Octavian Goga, Ştefan Octavian Goga, Lucian Blaga…“. De-atunci, nu am încetat să fiu copleşit de acea realitate tulburătoare, de lumea intelectuală a acelor antecesori celebri, care primiseră secretele „învăţăturii şi educaţiei“ (deviza şcolii este: Litteris et virtuti) în acel loc binecuvântat. Elevul Titu Liviu Maiorescu (botezat cu nume latine, ca orice copil de ardelean), născut la Craiova, a învăţat în Şcheii Braşovului, la şcoala lui Ioan Barac, dar a urmat un an şi la Gimnaziul Românesc (1850-1851), viitorul liceu „greco-oriental“ (ortodox). A mers apoi la Viena, la Berlin, la Sorbona… S-a întors acasă şi a ajuns profesor la Universitatea din Iaşi, cea dintâi universitate modernă a României, universitate căreia i-a fost şi rector. De la Maiorescu am învăţat apoi, după îndelungi lecturi, începute cu „În contra direcţiei de astăzi în cultura română“, ce înseamnă să-ţi pese de cultura română, înscrisă în contextul european de dezvoltare a noastră. Maiorescu este cel dintâi care a observat şi relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului naţional, autohton. Modernizarea i se părea lui Maiorescu forţată, criticul fiind de părere că numai fondul esenţial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române. De fapt, lucrurile nu erau atât de simple, Maiorescu înţelegând şi teoretizând nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitaţiei simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. Cred că Maiorescu a văzut foarte clar realitatea vremii sale: o parte mare din civilizaţia noastră bizantino-balcanică – după secolele de dominaţie otomană directă şi indirectă – devenise un balast care ne împiedica să pulsăm în ritmul civilizaţiei occidentale europene, dătătoare de ton în lume. Numai că această civilizaţie ne era destul de aproape prin originile obturate, care trebuiau reînviate şi conştientizate.

Ca istoric, am observat apoi că Titu Maiorescu reprezenta prin sine, prin viaţa sa, prototipul românului ideal, prefigurând unitatea naţională. Era mai întâi tatăl, Ioan Trifu, devenit Maiorescu, născut la Bucerdea Grânoasă, pe Târnave, adică în Transilvania şi trecut apoi peste Carpaţi, cu experienţe de viaţă la Craiova şi în alte părţi. Fiul de transilvănean – obsedat de Şcoala Ardeleană şi născut la Craiova – avea să vină el însuşi în ţara intracarpatică, la Braşov, pentru ca, după ani, să fie profesor la Iaşi, unde a făcut şi „Junimea“, sfârşindu-şi viaţa la Bucureşti, după ocuparea celor mai înalte demnităţi (inclusiv a celei de prim-ministru).

De la Heliade Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi!“, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluţie, o cale care, de la privilegierea cantităţii operelor elaborate în româneşte, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu operele şi cu marile curente europene.

De la Maiorescu am învăţat cum se fac instituţiile unei ţări şi geniile ei. Prin „Junimea“, Maiorescu a dat „direcţia de astăzi în cultura română“ şi a făcut-o de la Iaşi, unde, în a doua jumătate a secolului al xix-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. El, părintele „Junimii“ şi al „Convorbirilor literare“, a ştiut să strângă în preajma-i poeţi, prozatori, critici, istorici, memorialişti etc. şi să deseneze viitorul culturii româneşti în contextul ei european. Titu Maiorescu a continuat acea direcţie a Şcolii Ardelene care a plasat naţiunea noastră pe o traiectorie continentală. În disputa amiabilă între cele două curente onorabile ale culturii şi civilizaţiei noastre – cel modernist şi europenist, pe de o parte şi cel autohtonist şi protocronist, pe de altă parte –, Maiorescu şi maiorescienii ne-au orientat bine cu privirea spre Europa, spre Europa Occidentală concurenţială şi competitivă, spre Europa eficientă, spre Europa viitorului. Nu a fost greu să facă pledoarie pentru această opţiune: după 1453 (căderea Constantinopolului şi intrarea civilizaţiei bizantine într-un con de umbră), devine tot mai clar că modelul de civilizaţie triumfător este cel occidental, care avea să se extindă în întreaga lume de succes. Mai greu era pentru români să pună în aplicare o asemenea orientare, spre care ne îndemnau numele nostru, originea romană, limba neolatină, forma de creştinare şi atâtea altele. Defectul de a nu fi ştiut să urmăm întocmai îndemnul ne aparţine nouă, dar meritul de a ne fi arătat clar calea rămâne al lui Maiorescu.

 

 

Ion Pop

 

Înainte de a „învăţa de la Maiorescu“, am învăţat câte ceva din „cazul Maiorescu“, care tocmai se dezbătea pe când eram în penultimul an de facultate, în 1963. Revista Viaţa românească relua, în termeni ceva mai destinşi, procesul de „valorificare a moştenirii literare“, iar Maiorescu, apărat cu pasiune de profesorul clujean Liviu Rusu, promitea să-şi recapete poziţia de pe soclul aproape sfărâmat în anii stalinismului. „Cazul“ a fost instructiv pentru studentul care eram, în ordinea luptei, foarte dificile atunci, pentru recuperarea demnităţii estetice a literaturii, iar marele critic fusese cel dintâi care a impus „direcţia nouă“ a literaturii române, întemeiată pe această valoare, argumentată în termeni schopenhauerieni şi hegelieni, aplicată apoi, mai degrabă intuitiv, la Eminescu şi Caragiale. Nu mi-a displăcut nici scoaterea din perimetrul acceptabil al scrisului literar a politicului şi istoricului prea referenţiale, date fiind clişeele în circulaţie ale „realismului socialist“, iar acest exclusivism nu mi se părea atunci deloc excesiv, chit că nu mi s-a părut nepotrivită nici contrazicerea, prin Goga şi Sadoveanu, a unora dintre opiniile sale „judecătoreşti“ prea apăsate. Mai ales formula „direcţia nouă“, asociată imediat şi cu respingeri de tipul „în lături!“, adresate mediocrităţilor culturale ale epocii, sau un titlu ca Oratori, retori, limbuţi, care, deşi nu se referea strict la literatură, mi-a rămas în urechea dornică să scape de bruiajul oratoric al limbii de lemn, atât de agresive în epocă. N-am învăţat, în schimb, mai nimic de la cititorul aplicat de literatură, care avea destule prejudecăţi, explicabile totuşi în context, iar ca nivel al analizei criticul de autoritate intuitivă şi de gust era evident că nu dispunea încă de instrumentele necesare unei interpretări mai subtil formale a textelor, – cum s-a observat mai târziu chiar de către posteritatea sa critică. Oricum, Titu Maiorescu a rămas şi rămâne pentru mine o prezenţă statuară, de întemeietor în materie de spirit critic şi, implicit, al unei atitudini ferme contra invaziei de veleitarism, gravă şi atunci, gravă şi azi. Pe un plan mai general, recunosc că voinţa solidei întemeieri culturale, contra „formelor fără fond“, interpretate adesea inadecvat de urmaşi, câştiga imediat adeziunea mea, întărită apoi de adaosul lovinescian privind cota de dinamism şi energie creatoare la care obligă, cu timpul, „formele“ iniţial imitate, chemate să-şi găsească conţinutul şi chiar găsindu-l.

 

 

Lucian Vasiliu

 De-ale Junimii

 

După 33 de ani de muzeologie, muzeografie la Iaşi, un timp chiar în casa „Junimii“ de pe strada Vasile Pogor nr. 4, pot mărturisi că încă învăţ de la Maiorescu.

Au fost ani în care am vorbit publicului din localităţi diferite (Cernăuţiul lui Aron Pumnul, Lancrămul lui Lucian Blaga, Ploieştiul lui Nichita Stănescu sau România de Est a lui Grigore Vieru…), public vizitator de vârste diferite, de preocupări neasemănătoare (elevi, studenţi, preoţi, oameni politici…), români sau de departe, am vorbit despre „Junimea“ şi Maiorescu...

Reţinusem că primul rector al vechii universităţi ieşene îi îndemna pe studenţi, între altele:

- Să preţuiască limba maternă, să o scrie corect, să o vorbească îngrijit;

- Să iubească adevărul;

- Să fie preocupaţi de istorie, literatură, filosofie, morală…

- Să evite superficialitatea;

- Să muncească!

Nu-i plăceau aplauzele ieftine şi interesate.

Îi ajuta pe debutanţi, lucrând cu ei pe text, sub semnul exigenţei maxime.

Înainte de apariţia Societăţii Culturale „Junimea“, a iniţiat, la Iaşi, în 1863, celebrele „Prelecţiuni populare“, cu scopul de a stimula preocupările pentru cultură, sub semnul europenităţii şi al ideilor unioniste, preluate de la cronicari şi paşoptişti. Revista „Convorbiri literare“ (al cărei cofondator a fost), aflată acum în ceas aniversar (150 de ani de la apariţie) stă mărturie despre „învăţăturile“ magistrului Maiorescu.

Preceptele ludice de la întrunirile junimiste merită reamintite, succint:

- Intră cine vrea, rămâne cine poate!

- Autorul a vorbit!

- Mot(t)o e bun!

Într-un cuvânt, discipolul care sunt exclamă: Ave Magistre!

Literatura română are ÎNVĂŢĂTOR!

 

 

Ion Vartic

 Micul Eyolf

 

Astăzi ne putem da seama că filosoful sau criticul literar poate învăţa de la Titu Maiorescu cum să apeleze şi el la forme artistice indirecte, secrete, de confesiune personală. Vedem clar acum că Maiorescu face de pildă numai anumite traduceri de texte străine, acelea care-i pot sluji ca procedee de mărturisire mascată. Exemplul cel mai bun e cazul piesei Micul Eyolf  a lui Ibsen. Drama respectivă a apărut în 1895, a fost jucată în acelaşi an la Berlin şi la Christiania. În mod surprinzător, Titu Maiorescu o traduce imediat, tot în 1895, şi o publică în Convorbiri literare. Ne putem întreba de ce a ales Maiorescu pentru traducere un text ibsenian atît de dificil pentru publicul românesc, încă neobişnuit cu o piesă de teatru în care acţiunea este complet înlocuită cu „analiza amănunţită“ (cum spune chiar filosoful în prezentarea sa), dovedind astfel că el avea cunoştinţă de aşa-numita dramă analitică. E clar că nu atît gîndul de a realiza o sincronizare teatrală cu Europa în receptarea unei opere ibseniene a stat la baza acestei iniţiative, cît o pulsiune secretă, pe care nu şi-a putut-o reprima. Regăsindu-şi pe deplin în relaţia intensă şi ambiguă dintre gînditorul privat Allmers şi tînăra Asta propria lui relaţie cu sora sa Emilia, Maiorescu, aşa cum am spus, a tradus-o imediat, dezvăluindu-ne, fără să vrea, că, în acest caz, nu avem de a face doar cu un act creator, ci, mai ales, cu un act confesiv irepresibil. O confesiune însă impersonalizată de transferul situaţiei sale autobiografice într-o situaţie dramatică şi scenică.

Într-un subtil eseu, Alexandru George afirmă că, traducând Micul Eyolf, Titu Maiorescu „nu a avut mână bună: piesa nu s-a jucat niciodată pe vreo scenă românească, în ciuda prodigiosului nume al traducătorului; este chiar singura care a avut această soartă dintre capodoperele ibseniene...“. La această constatare, plină de o satisfacţie maliţioasă la adresa marelui critic, trebuie făcută o adnotare: nu „în ciuda...“, ci tocmai datorită „prodigiosului nume al traducătorului“, Micul Eyolf a fost înscenat imediat, tot în 1895, la Iaşi. Aducerea unei asemenea piese de ultimă oră în faţa unui public ce nu cunoştea nici măcar vechile drame sociale ale lui Ibsen n-a putut fi impulsionată decât de girul intelectual al traducătorului. După cum ne informează T.T. Burada, la sfârşitul lunii mai sau la sfârşitul lunii iunie 1895 „se dădu o reprezentaţie în beneficiul «Societăţii pentru învăţătura poporului român», jucându-se piesele Copilul Eyolf, dramă în 3 acte de Henrik Ibsen, traducerea, şi Steaua, dramă într-un act de Jean Richepin, tradusă din limba franceză“. Cum se vede, piesa aceasta, asemeni Un duşman al poporului, nu era inclusă în repertoriul propriu-zis, ci numai la „beneficii“, aşadar n-a figurat în programul tipărit al stagiunii respective, ceea ce a făcut-o să treacă oarecum neobservată. Şi, pe deasupra, condiţiile prezentării ei au fost inadecvate: „Acum, nemaiputându-se da reprezentaţiile în teatrul-circ Sidoli, din cauza primăverii care înaintase, trupa locală a jucat în grădina Tivoli“. Altfel spus, dramă pe căldură mare...

Micul Eyolf revine în actualitatea spectaculară trei decenii mai târziu. Teatrul Popular din Bucureşti – aflat sub auspiciile Ligii Culturale, conduse de Iorga, el însuşi, alături de Maiorescu, prim comentator al Micului Eyolf – îşi deschide stagiunea 1924-1925 cu această piesă (premiera: 18 octombrie 1924). Până atunci secund al scenografului Traian Cornescu la Teatrul Naţional, Victor Ioan Popa îşi face cu această ocazie debutul în regie, semnând, totodată, şi schiţele de decor şi costumele. E folosită tot traducerea lui Titu Maiorescu.

Încheind, aş spune că lui Maiorescu i-a convenit că în timpul vieţii sale drama aceasta de care era intim legat s-a jucat într-o singură reprezentaţie.

 

Anchetă realizată
de Marta Petreu

***

Ancheta Apostrof: Ce aţi învăţat de la Titu Maiorescu?

» anul XXVIII, 2017, nr. 6 (325)